Jonathan Scheele a stat cinci ani în România ca ambasador al Uniunii Europene şi cunoaşte bine ţara, ştie româneşte şi a învăţat că principala calitate a românilor este capacitatea lor de a face, chiar dacă în ultimul moment, ce au promis că vor face. Din punctul său de vedere însă, această calitate este, de fapt, şi principalul defect.

După intrarea României în NATO şi UE, elita politică autohtonă nu a formulat un nou obiectiv naţional. Care ar putea fi următoarea ţintă pentru o ţară relativ săracă, periferică, dar cu ambiţii europene?

J.S.  Pentru a soluţiona problemele pe care le-aţi subliniat, fiecare  stat membru al UE cu ambiţii europene are nevoie, în primul rând, să-şi  clarifice ambiţiile naţionale.  Altfel spus, ce fel de Românie se doreşte?  Doar după ce a răspuns la această întrebare poate să  se gândească  cum să  transforme unele dintre ambiţiile sale naţionale în ambiţii europene.  Şi doar românii pot să hotărască ambiţiile României, nu eu ca străin. 

Există analize făcute de specialişti de la Bruxelles din care rezultă că România nu era pregătită să intre în Uniunea Europeană în 2007. Cu ce era rămasă România în urmă?

J.S. În primul rând, nu există un standard absolut privind gradul de „pregătire" a unei ţări. În opinia mea, problema în cazul României a fost de a şti dacă era pregătită suficient. Această evaluare a fost şi rămâne una dificil de făcut. În orice caz, cetăţenii României merită ca ţara lor să atingă acest nivel, cu sau fără aderarea la UE. Ei sunt îndreptăţiţi să se aştepte ca în ţara lor să se aplice legea statului de drept, şi acest lucru este atât în interesul lor, cât şi în interesul ţării.

La sfârşitul  negocierilor din 2004 se cunoşteau deja domeniile importante unde era nevoie de progrese suplimentare - competiţia, reforma judiciară, concurenţa.  Din păcate, nu toate aceste probleme au fost rezolvate în mod satisfăcător  până la sfârşitul anului 2006.  De aceea a fost stabilit Mecanismul de cooperare şi verificare, care este încă în funcţiune şi acum, în 2010, dat fiind că mai sunt necesare progrese. Administraţia publică din România are, de asemenea, nevoie de reforme pentru a putea răspunde aspiraţiilor cetăţenilor români şi, în acelaşi timp, să gestioneze mai eficient fondurile UE.

Cum vedeţi retrospectiv amiciţia şi creditul acordate în anii 2000 liderilor PSD, premierului de atunci Adrian Năstase?

J.S.  Guvernul PSD condus de Adrian Năstase a venit la putere la sfârşitul anului 2000.  Nu este rolul unui străin să respingă un guvern ales în mod democratic, atât timp cât acest guvern respectă regulile şi valorile de bază ale UE.  De fapt, guvernul condus de Adrian Nastase a luat o serie de decizii importante în vederea atingerii criteriilor de la Copenhaga.  Şi, în contextul unei lipse frustrante de progres din partea guvernelor de coaliţie din trecut, atitudinea hotărâtă a guvernului său a fost foarte binevenită.  Din păcate, au existat şi unele acţiuni individuale ale unor membri ai guvernului său, care ar trebui  cel puţin clarificate, dacă nu mai mult. Ar fi în interesul şi spre mulţumirea tuturor dacă acest lucru ar putea, în sfârşit, avea loc.

Cât credeţi că mai poate continua mecanismul Comisiei Europene de monitorizare a justiţiei autohtone?

J.S.  Asta depinde de România şi de poporul român.  Cu cât veţi îndeplini mai repede criteriile rămase, cu atât va putea fi eliminat mai repede acest mecanism.  Dar cred că până atunci va fi menţinut.

Acest mecanism este văzut de unii ca un stimulent, însă politicienii români socotesc că e vorba despre umilirea ţării, în contextul în care, de pildă, nici justiţia italiană nu funcţionează întotdeauna mai bine.

J.S.  În România există tendinţa des întâlnită de a gândi în ter-meni comparativi, în loc să se urmărească interesele cetăţe-nilor. Indiferent de ce s-ar spune  la Bruxelles şi indiferent dacă justiţia română e mai bună sau mai rea decât cea a altor state membre, n-ar fi minunat dacă România ar avea un sistem judiciar de invidiat?

De ce credeţi că justiţia românească rămâne unul dintre domeniile cel mai greu reformabile?

J.S.  Din mai multe motive, unele datând din primele momente de după 1990, când s-au pus bazele sistemului judiciar. Cred că atunci s-a făcut greşeala de a se alege o structură  foarte complexă într-o perioadă în care nu existau suficienţi profesionişti în domeniu. Şi nu cred că s-a găsit încă un echilibru în sistemul român de justiţie între independenţă si arbitrar.