Într-un interviu acordat în anul 2001, Constantin Ticu Dumitrescu rememorează periplul său prin închisorile comuniste, peripluri începute încă de la 17 ani. Astăzi povestea ne poartă prin celulele mizere ale Jilavei şi pe câmpul de la Poarta Albă, unde munca de la canal era ultima etapă în omorârea oponenţilor regimului comunist.

Citiţi prima parte a acestui interviu: Ticu Dumitrescu: "Securiştii îşi stingeau ţigările chiar pe obrajii noştri"

Procesul de la Stalin

Să ne întoarcem la momentul ieşirii din beciurile Securităţii din Ploieşti, în aprilie 1951. A urmat aproape o lună de temniţă în depozitul Securităţii de la închisoarea Târgşor, apoi încarcerarea la Braşov, pe atunci Stalin, în vederea judecării de către Tribunalul Militar. Aţi fost judecaţi Dvs. şi Vasile Apostol din toată organizaţia tineretului ţărănist din Prahova. Cum a decurs procesul?

Constantin Ticu Dumitrescu: Fără probleme, cu unele scene caragialeşti. Spre exemplu: „Ai fost membru P.N.Ţ.?" m-au întrebat. „Eram prea tânăr să fi putut deveni membrul unui partid politic. Dar am simpatizat cu această mişcare" am răspuns eu. „Recunoşti că ai tipărit manifeste anticomuniste şi le-ai difuzat?" m-a întrebat din nou preşedintele. „Niciodată n-am făcut aşa ceva şi nici măcar la Securitate n-am fost acuzat de asemenea fapte". „Purtai pistol, mergeai înarmat?". „Am avut un pistol Bereta care a fost găsit la Opriş de către Securitate". „Aţi urmărit să mergeţi în munţi?". „Am gândit numai. Era soluţia disperată". „Ai participat la şedinţe ale P.N.Ţ. ţinute la clubul acestui partid, după ce a fost desfiinţat?". „N-am participat la nici o întrunire după desfiinţare. Chiar dacă aş fi dorit, n-aş fi avut unde şi cum, localul acestui club fiind ocupat de organele de stat cu mult înainte de desfiinţarea partidului". A urmat apoi interogatoriul lui Vasile. Totul a mers repede.

Şi judecătorii Dvs. cine erau, vi-i mai amintiţi?

C.T.D.: Şi procurorul şi judecătorii erau militari şi jurişti vechi, dar atitudinea lor era severă. Preşedintele Tribunalului Militar se numea maior Miclea C., judecători erau căpitanul Lazăr T. şi locotenentul Gal Ş., iar procuror căpitanul Stoica G. Desigur că se temeau pentru ei ... Trebuiau să dovedească atât securiştilor din sală, cât şi altora prin sentinţele pronunţate, ataşamentul deplin faţă de aparatul de stat sovieto-comunist.

Regimul comunist a folosit acest aparat juridic, militar organizat de Antonescu. Exempul cel mai concludent a fost colonelul Petrescu Al., renumit călău pe vremea lui Antonescu, trimiţând la moarte sau la grele condamnări. Ei bine, acelaşi colonel a fost în 1947 acuzatorul principal în procesul grupului lui Iuliu Maniu. Aşa cum s-au folosit şi de cadre din fosta poliţie. În afara lui Nicolschi, nume ca Birtaş, Patriciu, Sepeanu, Kalousek, Andrei Olimpiu, Czeller L. rămân înscrise ca numele unor criminali odioşi. Mi-a fost dat să-i întâlnesc pe unii dintre ei ca deţinuţi politici şi mă întrebam ce caută între duşmanii regimului.

Ce sentinţă au dat în 1951, la Stalin?

C.T.D.: Mi-au dat în total trei ani şi jumătate şi un an lui Vasile Apostol. Mai aveam, deci de executat doi ani şi jumătate, însă oameni ca mine nu se eliberau la termen, astfel că m-au ţinut patru ani, fără nici o formalitate. Totul era posibil!

Puşcăria dintre puşcării

Continuăm pe firul puşcăriilor. Aţi stat în temniţele Penitenciarului Braşov două luni şi jumătate apoi, până în septembrie 1951 într-un alt loc de detenţie, izolat şi puternic fortificat: Cetăţuia Braşov; urma Jilava. Dar până acolo aţi făcut cunoştinţă cu un alt mijloc de exterminare. „Duba - tren". Cum arăta?

C.T.D.: Era un vagon închis, lucrat din tablă groasă. În afara a două compartimente mici, pentru cei izolaţi sau femei avea o încăpere principală cu bănci pe margine şi altele la mijloc. Dacă se introduceau 30-35 de oameni, cam cât era capacitatea dubei, totul ar fi fost aproape normal, chiar vara când te topea căldura emanată de tabla încălzită de razele soarelui. Dar pe noi ne-au presat acolo până ce am intrat circa 100 de oameni! Cu paturile pistoalelor mitralieră ne-au tot lovit şi împins ca pe nişte sardele, apoi s-au închis peste noi uşile de fier şi s-au tras zăvoarele. Eram undeva la mijloc, ud de transpiraţie şi strivit fără milă de trupurile celor din jur. Vagonul parcă luase foc în bătaia soarelui de august. Totul ardea pe noi, în noi, în jurul nostru ... Gura, limba erau de iască şi moartea ne dădea târcoale. Picioarele nu ne mai sprijineau, dar n-aveam nici unul ... loc să cădem ... Urinam pe noi într-o promiscuitate de-a dreptul dezgustătoare. Fărâma de oxigen ce trebuia să pătrundă prin cele două orificii din tavanul vagonului nu însemna nimic ... Căzusem într-o inconştienţă, încât nu mai ştiam dacă trăiesc sau am murit de mult.