Algoritmul torturilor

Exista deci, un algoritm al torturilor fizice, psihice, o anumită gradaţie şi chiar o „măiestrie" a combinării metodelor.

C.T.D.: Practica generalizată de tortură fizică era bătaia la tălpi şi la spate prin legarea pe un ax. Pe celelalte vi le-am descris mai devreme. În plus, la alte Securităţi din ţară mai erau folosite: curentul electric, bătaia la testicole, strivirea unghiilor ş.a. Depindea şi de inventivitatea fiecărui anchetator - bestie. Se mai aplica şi metoda anchetelor neîntrerupte timp de 10, 20, 40 de ore sub becuri puternice, practică folosită şi la Ploieşti.

Dintre torturile psihice aş aminti ameninţarea cu arestarea soţiilor noastre, dacă nu divorţează şi chemarea lor zilnică la Securitate. Predarea unui lucru banal rudelor - în cazul meu un portofel uzat - şi sugerarea informaţiei decesului celui arestat. Mama era gata să-mi facă pomenile.

Megafoane care redau cântecul cucuvelei, aşa cum m-au primit la Securitatea Ploieşti în 1958, ori a unor ţipete de femei care te îngrozeau, căci îţi aminteau de mamă, soţie, soră, prietenă.

La Canal era interzisă primirea pachetelor lunare ori a scrisorilor şi vorbitoarelor. La Poarta Albă am avut timp de doi ani un singur vorbitor, patru scrisori şi trei pachete.

Dar era ceva mai groaznic decât tortura în închisorile comuniste?

C.T.D.: Dacă la Ploieşti tortura făcea parte din „program", anchetele oribile de la Securitatea Suceava, serviciul K, în închisoarea Botoşani urmăreau să mă forţeze să dau declaraţii că am organizat o evadare în masă şi alte nerozii şi scenarii, spre a fi condamnat de drept comun, ca nu cumva să fiu graţiat politic şi să ies din închisoare. Aceasta era o adevărată crimă. Eram deja închis singur într-o celulă cu ziduri de cetate, cu gratii groase şi obloane la ferestre, condamnat la 23 de ani de muncă silnică. Umilinţa şi disperarea în care m-am trezit murdar de propriile dejecţii, acolo jos, pe cimentul celulei, după ce-mi pierdusem cunoştinţa în urma groaznicelor lovituri date peste coloana vertebrală de către acel căpitan - bestie Maruneac Vasile şi alţi doi securişti. Toate acestea nu pot fi descrise.

„Bolnav am fost de multe ori, disperat şi depăşit de atâtea încercări am fost de zeci de ori,
Am strivit lacrimi de durere sau de dor şi de neputinţă,
Mi-a murit tinereţea în treierul anilor închişi între ziduri de cetăţi.
Dar mi-am urmat destinul, am avut curajul să trăiesc.
Şi nu oricum!
Numai în picioare!"
(fragment din manuscrisul D-lui Constantin Ticu Dumitrescu)

Interviu publicat în revista C.N.S.A.S. «Arhivele Securităţii», nr. 1, 2002.

1945-1948 - prima condamnare, primită în timp ce era student la Facultatea de Drept, pentru că avea „activitate antidemocrată".

1948-1964 - a fost arestat de mai multe ori, cu domiciliu forţat, condamnat şi închis.

1964 - a fost eliberat - o dată cu toţi deţinuţii politici - şi a cerut să-şi continue studiile, dar nu a fost lăsat. Şi-a găsit de lucru în construcţii, dar fără să-şi înceteze preocupările anticomuniste şi fără să iasă din PNŢ.

Din 1990 - activ pe scena politică din România, devenind parlamentar şi iniţiind o serie de legi. Printre ele, Legea deconspirării Securităţii (Legea Ticu), Legea lustraţiei, Legea anulării condamnărilor politice din perioada comunistă, DL 118.

1991-1999 - preşedinte al Uniunii Internaţionale a Foştilor DeţinuţiPolitici .2006 - Ticu Dumitrescu devine membru al Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Citiţi mâine, pe romanialibera.ro continuarea interviului, în care Ticu Dumitrescu povesteşte experienţa procesului său din decembrie 1958, despre reîntoarcerea în beciurile Securităţii şi despre cel mai de temut loc printre deţinuţi - infernul de la Jilava.