În luna decembrie s-au împlinit doi ani de la moartea fostului lider ţărănist şi preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Constantin Ticu Dumitrescu. După ce şi-a petrecut o bună par¬te din tinereţe în temniţele Securităţii, după 1989 Ticu Dumitrescu s-a implicat activ pe scena politică românească. În calitate de parlamentar, a iniţiat Legea deconspirării Securităţii (care-i poartă şi numele) şi Legea lustraţiei.

Domnule Constantin Ticu Dumitrescu, cu excepţia copilăriei şi a ultimilor câţiva ani, toată viaţa aţi fost urmărit de Securitate. Nu este vorba de o întâmplare oarecare sau de un episod efemer. Astăzi, totul pare îngropat în arhive. Vă propun, de aceea, să acceptaţi ca în istorisirea ce urmează, printre mărturiile din documente, unul dintre personaje să fie chiar memoria dumneavoastră. Poate, dacă îngăduiţi, personajul principal. Deci, cum a început totul?

CONSTANTIN TICU DUMITRESCU: Când privesc acum în urmă la toată suferinţa pe care am îndurat-o, totul mi se pare firesc. N-am făcut altceva decât să urmez destinul întregii mele familii, să am aceeaşi atitudine şi să duc aceeaşi luptă ca şi tatăl meu, primul şi adevăratul meu mentor. Pentru că tatăl, ca şi mama noastră au fost pentru mine şi fraţii mei nu numai părinţi, ci până în clasa a patra primară şi învăţători. Trăirea într-o asemenea familie - de la mama preluând şi gena macedoneană -, cu educaţia morală şi patriotică primită acasă şi la şcoală, nu puteau să ducă într-o perioadă atât de dramatică pentru ţară, decât la reacţiile şi atitudinea mea de mai târziu, când practic eram ocupaţi de armata sovietică şi obligaţi la comunism.

A fost un moment când familia mea era distrusă. Tata era fugar, fratele Mişu dispărut şi el, iar fratele mai mic luat în grija unui unchi. Rămăsese acasă numai mama. Şi atunci, deşi cele 4 ha de pământ erau pe numele tatei, i-au făcut mamei proces pentru, vezi Doamne, nepredare de cote şi au condamnat-o la 200 zile închisoare.

Eraţi deci, o victimă predestinată sau i-aţi provocat cu ceva pe ocupanţii sovietici şi, mai târziu pe securişti?

C.T.D.: Nu era alt drum de urmat! Nu regret nimic şi de-ar fi să-mi mai trăiesc odată adolescenţa şi tinereţea, aş proceda la fel. Provocarea venea de la sine. Prin simplul fapt că eram tânăr şi eram licean sau student. Asta-i şi irita cel mai mult, fiind printre cei mai tineri membri P.N.Ţ.- Maniu de atunci. Iar dacă aflau că eşti şi student, asta însemna pentru temniceri şi securişti un motiv în plus de a te urî.

Este adevărat că n-am renunţat niciodată, în orice situaţie am fost, la demnitatea mea. I-am sfidat mereu cu asta. Eu nu le-am spus niciodată securiştilor sau temnicerilor mei: „Să trăiţi!", aşa cum cerea regulamentul. Aţi citit asta, cred şi într-unul din documente, când impusesem în celulă să nu le spunem gardienilor „Să trăiţi!".

De altfel, cum Dvs. aţi cercetat dosarele pe care mi le-a întocmit Securitatea, cunoaşteţi pe bază de date şi documente aproape întreaga mea viaţă. Aşa că, de-aş încerca să ies din tiparele adevărului, cum o fac aceia care-şi eroizează biografia sau ascund părţi ale ei, Dvs. aţi fi în măsură - teoretic vorbind - să mă trageţi de mânecă.

Veniţi dintr-o familie cu o tradiţie politică ţărănistă. Tatăl Dvs. era ţărănist. Aţi crescut în atmosfera de efervescenţă a idealurilor acestora. Care a fost figura sau modelul care v-a marcat adolescenţa?

C.T.D.: Părinţii mei au fost printre cei care au militat încă din 1926 la formarea P.N.Ţ., tata candidând ultima dată pentru Parlament în 1946. Naşii noştri, Grigore Ivănceanu şi Constantin Popescu Gruia, avocaţi renumiţi, fruntaşi P.N.Ţ. de Prahova, Ghiţă Pop şi alţii erau prieteni ai tatălui meu şi ne vizitau deseori. La nici 12 ani am fost prezentat de tata lui Iuliu Maniu şi eram foarte mândru de faptul că îl văzusem şi îmi vorbise. În această atmosferă am crescut, iar figura în cultul căreia m-am format a fost Iuliu Maniu. De altfel, în liceu colegii îmi spuneau „Maniu".

Ce grup de prieteni aveaţi?

C.T.D.: Cercul meu de prieteni îi cuprindea mai întâi pe colegii de liceu: Vasile Apostol, Jean Fântâneanu, Didi Comşa, Petrică Stăncescu, Florică Dumitrescu, Titel Petrescu, G. Iliescu ş.a. Ceilalţi prieteni politici au fost în mare parte mai în vârstă decât mine.

De aceea vă spuneau „Puştiul"?

C.T.D.: Da, aşa îmi spunea bunul meu prieten Aurel Căzănişteanu, mai mare ca mine cu zece ani. Aurel a fost ucis de securişti în timpul anchetelor. Moartea lui m-a îndurerat profund, dar m-a şi îndârjit, căci a fost unul dintre modelele mele. Înaintea arestării legasem o prietenie mai aparte cu Aurora Chiţu-Cornu (este vorba de fosta soţie a lui Marin Preda), pe atunci tânără poetă utemistă, talentată, plină de optimism, frumoasă şi încrezătoare în zilele ce veneau. Aurora nu putea realiza adevărata situaţie în care eram aruncaţi. Frecventam împreună cu asiduitate biblioteca oraşului Ploieşti, iar pe atunci, vai, bibliotecile erau din ce în ce mai goale. Peste ani am aflat că Aurora a fugit în Occident. Deci, poate a învăţat ceva din experienţa noastră. Ne-am revăzut în ultimii ani de două ori, cu ocazia venirii ei în ţară. A fost o surpriză plăcută.