Ca acoperire, președinte al grupării neomarxiste Reînnoiți Europa (!!) din Parlamentul european, în realitate întrebuințat de către Franța ca un fel de cârpă bună de șters unde are ea nevoie, vechea noastră cunoștință, dl Cioloș, o spală cu toată gura pe numita Sylvie Goulard (prinsă cu mâța-n sac pentru angajări fictive la Uniunea Europeană în perioada 2009-2017, când era europarlamentar), nemaidând astfel nicio ceapă degerată pe lozinca demagogică “fără penali în funcții publice”, prizată asiduu pe nas de dependenții autohtoni – fie din țară, fie din Diaspora. Dna Goulard, care face un fel de navetă între ancheta Poliției franceze și Bruxelles, e taman bună – în judecata strâmbă Cioloș–Barna, ordonată de Macron – de a fi comisar UE pentru Piața internă, poziție din care urmează să supervizeze industriile spaţială şi de apărare (două sectoare mult dragi francezilor), în timp ce în țară, același tandem neinsprăvit continuă – în lipsă de doctrină cât de cât – să ne vândă gogoși anticorupție pe post de program de guvernare. După un asemenea scuipat în față, cei care tot se mai lasă hipnotizați de acești fanfaroni cu două fețe (care una vorbesc și alta fumează) ar trebui să se mai gândească o dată. Desigur, dacă au cu ce.
Din aceeași cioloșiadă cu iz de protectorat colonial face parte și dna Birchall, care – încă de pe vremea când intra la dl Geoană cu faimoasele ei cizme Pardaillan – miroase à “Magie Noir” și a incompetență crasă. Gestul ei tembel, în calitate de ministru al Justiției, de a anunța părinților moartea fiicei înainte ca decesul să fie oficial declarat, rămâne în antologia prostiei politice post-decembriste. După cum antologică va rămâne și “pierderea” remanierii aceleiași vivandiere pe drumul dintre Piața Victoriei și Cotroceni. Apare evident că telefonul prin care i s-a ordonat inițial dnei Dăncilă să o numească pe Birchall, în era imediat post-Dragnea, ministru al Justiției a sunat din nou, ordonându-i-se acum, iarăși fără putință de replică, să o păstreze în Executiv, dacă nu vrea s-o pățească nasol. Păi dacă nici procurorul general al Statelor Unite nu mai are putere în România, atunci cine?!
Toată lumea se întreabă dacă Trump știe adevărul și de ce nu i-l spune Bibi, care, orișicât, fiind mai aproape, la o aruncătură de băț de București, poate fi mai în temă, în special, după ce dna Dăncilă a promis la New York, în gura mare, că mută ambasada la Ierusalim. Așteptăm venirea lui Zuckerman, care se anunță un liant potrivit în triunghiul SUA-România-Israel. De obicei, când o țară hotărăște schimbarea sau nuanțarea mesajului către o altă țară, schimbă pe cel care îl poartă, adică ambasadorul. Vom vedea dacă – prin numirea unui vorbitor fluent de română – va apărea o schimbare de tonalitate în engleză sau vor continua vocalizele cu iz bolșevic, de vechil de plantație, ale dlui Klemm. Cert este că dacă Trump ar fi mulțumit de Klemm – ținând cont și de pilele pe care acesta le are în Departamentul de Stat – nu l-ar schimba. (Sau poate tocmai de aceea îl schimbă.) Se vede cu ochiul liber că președintele insistă cu dl Zuckerman, născut la Iași. Oare de ce? Doar ca să-l recompenseze cu o dregătorie drept recunoaștere a serviciilor avocațiale anterioare?
Poate mulți oameni de bună credință se întreabă cum se explică luările de poziție partizane ale SUA pentru o anume grupare politică dintr-o țară aliată, mai mult sau mai puțin democratică, dar în care toate forțele politice importante se declară pro-americane (acesta nefiind, deci, un criteriu de simpatie), întrebare cu atât mai legitimă cu cât respectivele parti-pris-uri vin din partea unei puteri mondiale care are tocmai bipartizanatul la baza propriei funcționări. Adică, de ce, în SUA, bipartizanatul este recunoscut ca alfa și omega societății, iar în alte țări, bipartizanatul sau tripartizanatul sunt lipsite de respectabilitate și sunt împinse în derizoriu? Mai pe românește, de ce nu-i permis magarului ce-i permis Cezarului?
Răspunsul este un complex de factori mulți și mărunți, între care cei mai importanți sunt: urmărirea – firească pentru SUA – a obținerii unor poziții geostrategice sau financiare mai favorabile, dublată de comoditatea relațională, plus proiectarea nediferențiată a organizării constituționale specifice Americii în modul de funcționare a altor țări. Dacă în ce privește chestiunea geostrategică, consensul NATO este întrunit – cel puțin în țara noastră -, din perspectiva de afaceri, căderea dictatorilor din Europa de Est s-a dovedit ușor cam inconfortabilă pentru administrațiile americane. Bunăoară, dacă vrem să implementăm o afacere în România, discutăm cu Ceaușescu. Și gata. Îl convingem pe el și gata! Se rezolvă! În schimb, acum, în democrație, dacă vrem să implementăm o afacere în România – de exemplu, să forăm în Marea Neagră – lucrurile se complică. Cu cine să discuți (mai ales când nu ai timp, mapamondul fiind întins pe biroul tău)? În România nu este ca în SUA, unde șeful administrației este și președinte și prim-ministru în același timp. Dintr-o dată se naște o bipolaritate și – în consecință – apar viziuni (și condiții financiare) diferite asupra afacerii în cauză, mai mult sau mai puțin favorabile părții americane.
De aici, mai departe, se ivește inevitabil o problemă foarte importantă în România, de existențialism politic, adică de cât de tare împingi compromisul politic în confruntarea cu cerința protejării și promovării interesului național economic, care ar trebui să fie grija de căpătâi a oricărei guvernări. Altfel spus, mai reducționist, în schimbul umbrelei geostrategice și a unei (sperăm non-necesare) activări a articolului 5 (“Toți pentru unul, unul pentru toți”) în cazul unei agresiuni a Rusiei pe flancul estic, câtă redevență să (nu) pretinzi pentru extracțiile din Marea Neagră?
Acesta este, desigur, palierul – să spunem – principial al dilemei. Dar, ca de obicei în lupta politică, ajunge un principiu la un car de fițe și obligații. Tentația de a folosi “pârghia americană” în propriul interes politic intern este uriașă. Nu vrem să facem nimănui proces de conștiință. Preferăm să ținem analiza la nivel de mecanism – și nu de personaje actante. Din punctul de vedere american, cum poți așadar să controlezi un spațiu care suferă de personalități accentuate? Exacat așa cum controlezi un individ cu aceeași meteahnă: inducând-i complexul vinovăției, băgându-i în cap, iar și iar, că e un răufăcător care trebuie mereu pus la colț, pe coji de nucă, ca un elev care trebuie mereu disciplinat. Dar unde se creează eticheta (real sau nu) de elevi nedisciplinați, se creează imediat o nouă castă – cea a padagogilor, a gardienilor care veghează la puritatea de comportament a elevilor în cauză și, în general, a tuturor elevilor. Ce se întâmplă însă în salonul pedagogilor și al gardienilor după ce se dă stingerea în internat ar face să roșească pînă și fetele din Cartierul Roșu din Amsterdam (în frunte cu moș Timmermans).
Dacă ați fi american, cu cine ați lucra – cu elevii recalcitranți sau cu gardienii ascultători, care pot pune cu botul pe labe pe orice elev autohton, cât ar fi de recalcitrant sau de eminent, lăsând loc elevilor proprii? Și, ca să fim sinceri până la capăt, daca ați putea nu-i așa că și dumneavoastră (nu chiar toți) ați intra în casta pedagogilor?
By the end of the day, cine pretinde că americanii nu îngurgitează compromisuri și derapări de la drepturile omului când e vorba de un câștig financiar (fie și mascat sub formă de achiziții militare) este ori naiv, ori ticălos. E de ajuns, la limită, să observăm schimburile economice gigantice pe care le au cu China comunistă, care numai de protejarea drepturilor omului nu poate fi suspectată. Iar dincoace, la români, Gelu Ruscanu – personajul tipologic din drama camilpetresciană “Jocul Ielelor” – ori nu există în realitatea secolului 21, ori se sinucide, ca și Cristian Panait. Numai publicului – nelecuit fiind după fiecare alegere ratată de președinte – îi place să lăcrimeze în strapontină când Făt-Frumos se face că luptă cu Zmeul. Și unul și altul joacă de fapt în “Lacul lebedelor”.
Fără nicio legătură cu asemenea ipostaze de basm, trei personaje proeminente ale scenei politice, președintele en-titre, prim-ministrul en-titre și Maxicron en-titre o vor lua zilele-acestea, în prag de confruntare prezidențială, pe calea aerului, spre America, pământul făgăduinței dintotdeauna în care însă – nota bene – mulți și-au lăsat oasele.
Evident – nu ca să culeagă floricele.
