Potrivit unei știri difuzate de Europa Liberă, Senatul Statelor Unite a adoptat zilele trecute o lege privind cheltuielile de Apărare, care conține acordarea unui ajutor militar în valoare de 300 de milioane de dolari Ucrainei, dintre care 50 de milioane pentru armament letal. Suma este simbolică, dar tranșează o dispută cu puterile europene care s-au opus înarmării Ucrainei și s-au pronunțat pentru o soluție politică. În aceste condiții, statele din prima linie, România, Polonia sunt obligate să se poziționeze de partea americanilor și să ia parte la consolidarea capacității de apărare a Ucrainei. Ceea ce înseamnă, implicit, să-și sporească propriile capacități.
În oceanul celor aproape 610 de miliarde de dolari alocați prin legea adoptată de Congres, cele 300 de milioane rezervate Ucrainei nu reprezintă decât o picătură, iar cele 50 de milioane sunt insignifiante, cu atât mai mult cu cât este vorba de armament ușor, mortiere, arme anti-tanc și lansatoare de grenade, adică nimic care ar putea schimba echilibrul de forțe de pe teren. La drept vorbind, ucrainenii nici nu ar avea nevoie de acest timp de arme americane având în vedere că Ucraina este un important exportator de armament de tipul celui enumerat mai sus, ocupând în jur de 2% din piața mondială, enorm în comparație atât cu România cât și cu Polonia. Mizele sunt însă atât simbolice cât și operaționale.
Simbolic, americanii au trecut un prag peste care președintele Obama a ezitat aproape un an să treacă, pe de o parte pentru a nu-i provoca pe ruși, pe de alta, pentru că statele europene, în special Franța și Germania s-au opus ferm înarmării Ucrainei. 50 de milioane de dolari nu înseamnă nimic, dar trei miliarde, așa cum propuneau în luna februarie câțiva din cei mai influenți profesioniști americani într-un document programatic, nu mai sunt chiar o bagatelă, ci o sumă care poate transforma în profunzime armata ucraineană. Documentul argumenta că Statele Unite ar mai trebui să acorde Ucrainei radare anti-baterie, drone, contramăsuri electronice pentru neutralizarea dronelor rusești, capabilități de comunicare sigură, vehicule blindate de tip Humvee și echipament medical. În plus, alte state membre NATO, în special cele care operează echipamente compatibile cu armele de proveniență sovietică aflate în arsenalul ucrainean, ar trebui să ofere, la rândul lor, asistență militară Kievului. Or, aceste state sunt România și Polonia, singurele care au capabilități militare relevante și care pot să își asume acest rol. Pentru a putea face față acestor obiective, ambele țări vor fi însă obligate să își sporească propriile capacități militare, ceea ce se traduce într-o creștere semnificativă a cheltuielilor de Apărare, cel puțin la limita de 2% angajată la summit-ul NATO din Țara Galilor, dacă nu chiar peste acest prag.
Din punct de vedere politic, nici una din cele două țări nu are practic alternativă la alinierea la poziția americană. Eforturile diplomatice ale europenilor desfășurate în așa-numitul „Format Normandia” – Rusia, Ucraina, Franța, Germania – bat pasul pe loc în măsura în care par mai degrabă să încerce să forțeze Ucraina să accepte partiția de facto a țării și să confere Rusiei rolul de putere dominantă în Ucraina. Ultima reuniune desfășurată în acest format pe 6 noiembrie a amânat cu un an implementarea armistițiului semnat în luna februarie, ceea ce reprezintă un eșec pentru europeni și o victorie pentru ruși. Or, nici Ucraina, nici americanii nu par dispuși în acest moment să accepte un deznodământ în care Rusia reînglobează Ucraina în zona sa de influență.
Pe teren, situația rămâne în continuare incertă și tensionată în pofida respectării unei zone tampon de 30 de kilometri, și se poate deteriora în orice moment în cursul anului viitor, după ce Rusia își va fi încheiat aventura siriană. Americanii par să fie conștienți de pericolul reluării acțiunilor agresive ale Rusiei în Europa în viitorul apropiat și pregătesc un răspuns adecvat având în vedere faptul că Pentagonul plănuiește creșterea prezenței militare americane în Estul Europei. În același sens, al pregătirii unui front comun în fața amenințării rusești trebuie citit și mini-summit-ul țărilor din flancul estic al NATO de săptămâna trecută de la București. Totodată, declarația finală, în care este subliniat faptul că normalizarea relațiilor cu Rusia nu se poate face decât după această țară va reveni la respectarea dreptului internațional, reprezintă o replică și o provocare lansată liderilor europeni, în frunte cu președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care pledează pentru normalizarea rapidă a relației cu Rusia în lipsa unei soluții a crizei ucrainene. O confruntare pe tema Rusiei, care ar putea pune la încercare unitatea europeană, ar putea avea loc la summit-ul UE din decembrie, când va trebui decisă prelungirea sau nu a sancțiunilor la adresa Moscovei cu încă cel puțin șase luni. România nu poate susține decât prelungirea, chiar dacă acest lucru nu va fi pe placul lui establishmentului european în frunte cu Juncker, Hollande și Merkel.
