senzatia ca Ana Ipatescu este pentru masini, nu pentru oameni si ca, daca trec totusi oameni pe acolo, nu trec niciodata ca sa se opreasca, ci sa ajunga cat mai repede intr-una din cele doua piete. Totusi, barul nu e situat chiar pe Ana Ipatescu, ci pe o strada laterala, in spatele luxosului sediu al sectiei de politiei 1, tot numai sticla si termopane.
Intrarea in local se face printr-o curticica, cu usoare urme de vita de vie, acum uscata. Usa barului pare mai degraba iesirea din spatele unui restaurant decat intrarea principala. Dar astea sunt amanunte, nu conteaza foarte mult – unii pot gasi simpatica ideea, iar altora ar putea sa le fie perfect indiferent.
Localul e jumatate internet, jumatate bar, dar cele doua entitati sunt separate printr-un hol si o usa, astfel ca zgomotele jocurilor PC si galagia pustanilor din sala de internet nu ajunge sa strabata in bar.

Chiar daca merg des acolo, nu-mi aduc aminte daca exista muzica, probabil ca statia curge uitata pe un radio pe FM sau poate se aude doar televizorul. Exista un tv enervant care iti atrage involuntar privirea cand stai cu fata spre intrare. De fapt, televizorul e in incaperea din mijloc; in prima incapere, cea mai "smechera", sunt barul si o masa cu fotolii – masa e de sticla, iar picioarele sunt acvarii in care se invart pesti.
Acesta e cel mai sofisticat element din tot barul, usor stingher in luxul lui nepotrivit – celelalte doua incaperi au mese cu fotolii gen turabo sau, in ultima incapere, fotolii-coltar: decent, cuminte, mimand timid categoria select. Barul a fost renovat de curand, mocheta a fost schimbata, iar peretii au fost vopsiti intr-un albastru inchis care face spatiul sa para si mai inghesuit, mai impersonal. De aici publicul: studenti din afara Bucurestiului, wannabe, provinciali neatenti la detalii – pe scurt, figuri sterse, anonime.
Dar astea sunt amanunte, nu conteaza foarte mult. E fix genul de bar in care revii fara sa stii de ce.