„Chilienii sunt pragmatici“, îmi explică economista Elena Rotaru, care trăieşte de doi ani la Santiago şi lucrează la Departamentul de Cercetare al Universităţii de Chile. Înţelege ţara şi admiră felul în care s-a dezvoltat, dar nu agreează conservatorismul chilienilor.
Ce deosebeşte Chile de România sau de Grecia, acolo unde Elena Rotaru (foto medalion) a locuit de la 10 ani? O mulţime de lucruri, în special felul în care sunt aleşi oamenii aflaţi în funcţiile cele mai înalte. Astfel, preşedintele chilian, creştin-democratul Sebastian Pinera, de 63 de ani, care este şi şeful guvernului, este doctor în economie la Universitatea Harvard din Statele Unite, la fel şi ministrul său de Finanţe, Felipe Larrain, care a scris, împreună cu Jeffrey Sachs, celebrul economist american, un manual universitar. Principala diferenţă dintre cabinetul de la Bucureşti şi cel de la Santiago este că toţi miniştrii guvernului chilian au diplome post-universitare de la cele mai bine plasate universităţi europene sau din SUA, în vreme ce premierul român nu a reuşit încă să demonstreze că nu şi-a copiat teza de doctorat. În plus, două dintre universităţile chiliene, una privată, Pontificia Universidad Católica de Chile, şi una de stat, Universidad de Chile, se află in topul primelor 500 de universităţi din lume, acolo unde universităţile româneşti nu au ajuns încă. Educaţia schimbă calitatea politicii, spune profesorul Carlos Ramirez Valdebenito de la Universitatea Chile, care ţine prelegeri şi la ASE când este invitat. Profesorul chilian crede că România are încă multe de învăţat despre progres şi dezvoltare economică de la liderii din Santiago, care au reuşit să reducă sărăcia extremă la sub 3 la sută şi să stabilească salariul minim pe economie la 450 de dolari lunar. În plus, salariile în domeniile cele mai căutate sunt mult mai mari decât în România, de pildă inginerii, inclusiv cei români, care lucrează în minele de cupru din Chile pot câştiga până la 10.000 de dolari pe lună.
Chiar dacă inegalităţile persistă, la Santiago „te simţi ca în orice mare capitală occidentală“, consideră un diplomat străin, încântat că oraşele mari din Chile sunt un amestec plăcut între „America, Japonia, Spania şi aromele incaşe“, în care mentalităţile de castă păstrează „un fel de pedigree necesar pentru elitele conducătoare“.
Pictura care leagă o româncă de Chile
„Chilienii sunt reci“, spune Simona Gocan, care locuieşte de cinci ani la Santiago, considerându-se în tranzit spre un loc mai apropiat de ţară. Prietenii ei sunt doar români şi are senzaţia că străinii sunt dezavantajaţi la Santiago, un oraş în care vara oscilează cu primăvara, ploile sunt rare, temperatura nu scade niciodată sub zero grade, iar cele mai multe case nici nu au sisteme de încălzire, fiindcă iarna nu vine cu adevărat niciodată şi zăpada rămâne doar pe vârfurile munţilor din jurul capitalei. Ce o leagă pe Simona Gocan de Chile? Pictura, tablourile pe care le-a gândit în ultimii ani, stilul care i s-a schimbat, mai ales după cutremurul din 2010, care a avut o intensitate incredibilă de 8,8 grade pe scara Richter. Nu a fost atrasă de culorile vii, tipice ţărilor calde, şi nici de peisajele lui Robinson Crusoe din Arhipelagul Juan Fernández, dimpotrivă, tuşele negre i-au inundat pânzele în ultimii patru ani. A fost invitată să expună anul trecut împreună cu mai mulţi pictori importanţi din Santiago, dar nu poate intra „cu adevărat“ în „lumea lor“. Când se prezintă: „Gocan“, artiştii chilieni se miră imediat: „Aha, Gauguin“, cu gândul la pictorul francez Paul Gaugain, dar Simona nu gustă confuzia şi, fie din timiditate, fie din cauza concurenţei foarte mari, nu reuşeşte să intre în breasla chiliană. Vorbeşte bine spaniola, are un atelier într-un cartier bun din Santiago şi singura ei grijă este să picteze, deşi vinde mai mult în România, decât în Chile. Recunoaşte, pe de altă parte, că soţul ei câştigă foarte bine şi că este „un om norocos“, fiindcă nu trebuie să se gândească decât „la ce este de făcut în atelier“, „spre deosebire de mulţi pictori autohtoni care sunt nevoiţi să-şi câştige pâinea, au probleme financiare şi au devenit demult pictori de duminică“. „Agreez boema, dar n-am căutat-o la Santiago“, spune, cu o undă de tristeţe, Simona Gocan, explicând că „într-o ţară în care nu cunoşti pe nimeni, e greu să găseşti drumul care să te ducă spre comunitatea artiştilor“.
500 de români stabiliţi în Chile
În jur de 500 de români sunt stabiliţi în Chile, cei mai mulţi au ajuns aici după 1989, iar numărul lor este în creştere. Acum 40 de ani, după lovitura de stat dată de generalul Augusto Pinochet Ugarte (1915-2006), sensul era invers şi mulţi dintre şefii politici ai regimului comunist înlăturat de la putere în 1973 s-au refugiat în România, singura ţară din lagărul socialist care a continuat să păstreze relaţiile cu regimul militar de la Santiago. Românii sunt indiferenţi la numele Pinochet, în schimb “nu există chilian care să nu aibă o părere” despre fostul general, spune Lucia, studentă la filozofie, care împarte fluturaşi trecătorilor lângă primul castel construit de spanioli la Santiago acum 600 de ani. Încearcă să-i convingă pe cei care trec pe acolo că sistemul de finanţare al universităţilor trebuie schimbat, că nu-i normal să plăteşti între 10.000 şi 18.000 de dolari pe an pentru a putea urma o facultate şi mai ales că nu e normal ca banii din bugetul chilian al educaţiei să meargă în mod egal la universităţile de stat şi la cele Private. Taxele universitare datează din perioada lui Pinochet şi cinci guvernări de stânga care i-au urmat generalului nu au îndrăznit să schimbe acest sistem, care „conservă castele şi diferenţele sociale“, după cum îmi explică zgomotos Pedro, gesticulând apăsat. Părinţii lui locuiesc în favela, la periferia săracă a capitalei, el a primit o bursă, care nu-i acoperă însă toate cheltuielile, şi are nevoie permanent de un loc de muncă pentru a reuşi să-şi achite studiile. Este în anul patru la drept şi mai are doi ani până-şi va lua diploma, dar între timp a început să facă politică în Partidul Socialist şi mizează pe revenirea la putere a fostei preşedinte, carismatica Michelle Bachelet, al cărei tată, un general pro-Allende, fusese arestat de Pinochet. Pedro nu ştie că Salvador Allende ar fi vrut să transforme Chile după modelul folosit de Fidel Castro în Cuba şi nici nu-şi aduce aminte că mentorul său socialist, ales în 1970 cu doar o treime din voturi, şi-a început mandatul în forţă prin naţionalizări, confiscări masive ale proprietăţilor străinilor şi localnicilor sau cenzurarea presei. Pentru el şi mulţi alţi tineri Salvador Allende este modelul pentru un stat în care toţi „pot să fie egali“, declamă studentul la drept sloganul uzat al comuniştilor. Nu toţi studenţii sunt însă socialişti, iar la Universitatea Catolică din Santiago Juanito, care nu face politică, etichetează socialismul lui Allende, care s-a sinucis în timpul loviturii de stat din 1973 chiar cu arma primită de la Fidel Castro, ca fiind mult mai radical decât cel din fostele regimuri comuniste. Cei doi studenţi chilieni au lecturi şi viziuni diferite asupra dezvoltării republicii sud americane, dar ambii sunt de acord că Salvador Allende a lăsat în urmă o ţară violentă şi ruinată, cu o inflaţie uriaşă şi datorii imense. Miracolul chilian a avut loc datorită economiştilor din grupul lui Milton Friedman (Premiul Nobel pentru Economie în 1976), care au pus la lucru, chiar în perioada dictaturii lui Pinochet un model de dezvoltare economică bazat pe taxe reduse, competiţie, privatizare, asigurarea dreptului de proprietate. Chile nu mai este însă nici moştenirea lui Pinochet, dictatorul care a organizat în 1988 un referendum de prelungire a mandatului său în fruntea statului şi alegeri libere în 1989, pierzând pe linie, nici moştenirea socialistului Allende, admirator al staliniştilor, ci un stat cu o creştere economică de peste 5 la sută din PIB, în care un preşedinte nu are voie să aibă două mandate succesive, iar demnitarii urmează aproape în mod obligatoriu cele mai bune universităţi din lume.
