4 C
București
marți, 19 martie 2024
AcasăSpecialCum se vede din bancă ședința cu părinții. O relație autentică a...

Cum se vede din bancă ședința cu părinții. O relație autentică a profesorilor cu fiecare părinte îi poate apropia pe copii de școală.

„Ajungi la şedinţa cu părinţii?“ „Ca să ce? Îmi spui şi mie ce mai e nou, te rog, sau ce s-a stabilit“ – o discuţie reală dintre doi părinţi. Oare din ce motive şedinţele cu părinţii sunt frecventate numai de o parte dintre părinţi?

Cum mă simt ca părinte la şedinţa cu părinţii şi cum aş avea nevoie să se desfăşoare? Mărturisesc că m-am gândit de multe ori din ce perspectivă e util să abordez subiectul acesta având în vedere că mă întâlnesc şi cu profesori în cadrul unui proiect iniţiat pe relaţia profesori-părinţi, dar şi cu părinţi foarte des. Sunt diverse perspective, dar am să ridic două degete politicos şi am să mă adresez obiectivelor comune cu câteva idei. Care ar fi acelea? Să facem, de exemplu, din „şedinţele“ cu părinţii întâlniri autentice şi eficiente. Oricum petrecem acel timp împreună. Să-l valorizăm pentru toţi şi pentru fiecare, propun!   

În următoarele rânduri aduc în discuţie câteva teme de bază care cred că ar putea contribui la crearea unui cadru optim de discuţii şi la îmbunătăţirea relaţiei cu părinţii. Departe de mine gândul de a mă transforma într-o profe­soară pentru profesori. Mai mult decât atât, profesorilor şi învăţătorilor copiilor mei, cărora le-am declarat cât îi apreciez, le transmit cu respect că îi apreciez în continuare şi vin cu acelaşi interes la şe­dinţele cu părinţii aşa cum o fac de ani de zile. La fel cum nu voi judeca decizia părinţilor de a participa sau nu la şedinţe. Las aceste gânduri aici cu scopul de a găsi împreună soluţii optime de comunicare eficientă. Pentru toţi şi pentru fiecare spuneam şi aşa spun şi „tendinţele“ educaţiei, dar cum? 

Şedinţa „clasică“

Părinţii stau în bănci, mai după afinităţi, mai în ordinea în care au sosit, dar în băncile elevilor. Discuţia este şi despre regulament, şi despre necesarul clasei, se plimbă un proces-verbal în timp ce se vorbeşte, se mai aduce în discuţie comportamentul elevilor, se mai plimbă un raport, mai vine o propunere de excursie, un părinte mai întrerupe, altul discută din celălalt colţ. Este un cadru pe care nu îl judecăm acum, ci observăm rezultatele. 

E posibil să nu fie universal valabil, dar, dacă întrebăm un număr semnificativ de părinţi care au copii în şcolile de masă, cu siguranţă aceştia vor recunoaşte tabloul. Putem întreba, de asemenea, şi cadrele didactice care, probabil, nu şi-ar dori să întocmească procese-verbale.  
 Rezultatele unei „şedinţe clasice“: vorbeşte fiecare cât consideră sau tace, dar asta nu înseamnă că acela care tace nu are ceva de spus sau că cel care vorbeşte este în ton cu interesul general al grupului. 

De asemenea, cel care vorbeşte este puţin probabil să fie auzit de toată lumea dacă stă cu spatele la o parte dintre participanţi. 

Tot referitor la poziţia băncilor şi la aşezarea părinţilor aflaţi la 30-40 de ani la fel cum erau aşezaţi ca elevi, acestea generează o stare de bine sau, dimpotrivă, de disconfort. 

Un cadru în care profesorul stă la catedră şi părinţii, doi câte doi, în bancă e mai degrabă potrivit pentru a lua notiţe sau a da un examen decât pentru purtarea unor discuţii democratice şi constructive. 

Apoi, trecerea de la discuţii despre săpunul lichid de la baie la felul în care ne comportăm acasă s-ar putea să genereze ineficienţă dacă nu se stabilește dinainte un scenariu agreat de comun acord. Şi apoi acel final binecunoscut: „Eu atât am avut de comunicat, atât era pe ordinea de zi, dacă mai aveţi dvs. ceva de zis…“. 

Revin: fără reguli prestabilite, vorbeşte şi tace cine vrea şi cine nu vrea şi despre ce vrea sau nu vrea.   

IDEI. Ghidul profesorului pentru o întâlnire reuşită cu părinţii

Mai întâi pornesc de la obiective: ce vreau să obţin după această întâlnire? Dacă vreau să îmi comunic numai partea mea şi fiecare să plece acasă cum vrea şi cum poate – întrebat, neîntrebat sau cu vorbele nespuse –, atunci nu citesc articolul potrivit, dar mă pot aştepta să se transforme şedinţa mea la final în „bisericuţe“ de nemulţumiţi care nu şi-au ventilat gândurile şi emoţiile. Dacă sunt un profesor care îşi doreşte o conectare autentică cu părinţii în egală măsură şi o cooperare a întreg grupului de participanţi aş putea să: 

– iau în calcul faptul că spaţiul ar fi util să permită oamenilor să se vadă între ei (scaune aşezate în cerc sau semicerc). Soluţii se găsesc: altă sală, doi tătici care sunt rugaţi să vină mai devreme sau pur şi simplu rog grupul să contribuie atunci motivând scopul – iată prima acţiune împreună! 
– după ce oamenii se pot vedea şi se pot identifica, e necesar să se stabilească un „contract“ al discuţiei: vorbim pe rând, nu ne judecăm între noi, vorbim numai lucruri de interes pentru grup (fiecare caz individual este discutat separat între acel părinte şi cadrul didactic), propunerile se supun la vot, fiecare participant este invitat în mod egal să fie activ, pe rând şi să îşi spună opinia, nevoia lui de participare la noi întâlniri, să adreseze întrebări. Cum pun în funcţiune toate lucrurile acestea? Dacă simt că am nevoie de mai multe informaţii, caut programe în acest sens (întrebări@nicoletalarisa.ro pentru cine doreşte detalii).

– comunic asertiv cu pă­rin­ţii. Nu sunt profesorul lor şi nici nu e nevoie să adopt o atitudine cuceritoare. Suntem parteneri şi ne aflăm acolo pentru a pune resurse la comun pentru copii şi pentru a sprijini actul educaţional. Sigur, opiniile părinţilor sunt diferite în ceea ce priveşte actul educaţional, dar sunt acolo ca să dau repere şi să găsesc un numitor comun. Resursele fiecăruia sunt diferite şi este necesar să setez un cadru al discuţiei permanent şi echitabil: „suntem aici să vorbim despre…, nu schimbăm noi sistemul azi, la ora aceasta, haideţi să vedem ce propunem aici şi acum pentru clasa noastră în direcţia asta… o specific clar“. A lăsa „frâiele din mână“ ca să nu lezez părinţii sau pentru că nu am un obiectiv clar este ca şi când aş lăsa un avion să zboare singur. Am urcat nişte pasageri la bord – îi duc la destinaţie: am votat a, b, c; dăm ocazia în mod echitabil fiecăruia să vorbească pe temele x, y, z, în condiţiile stabilite în „contract“ la început. 

– mă gândesc dacă în aceeaşi şedinţă în care am de vorbit despre săpun lichid, votat manuale etc. pot să discut şi despre relaţia părinte-copil. Ori creez un cadru distinct, ori le separ. Dacă simt că mă descurc foarte bine cu copiii, dar când vine vorba de consiliat părinţii am nevoie de ajutor, mai bine chem pe cineva din exterior pe tema asta. Spun cu toată responsabilitatea lucrul acesta fiindcă sunt părinţi care iau mot à mot un sfat de la profesor şi dacă nu este acela fix cel potrivit mai bine nu îl dau fiindcă pot să fac rău. Sau sunt părinţi care nu acceptă din diverse motive care ţin de ei să fie abordaţi de către profesor cu sfaturi. În ceea ce priveşte relaţia părinte-copil, aceasta e o discuţie personalizată.

Ce poate să facă profesorul? Să studieze (dacă nu a studiat deja) sau să aprofundeze studiul cu privire la nevoile copilului din acea perioadă de vârstă şi pe acelea să le prezinte. Poate să îi ofere părintelui la întâlnirile unu la unu (nu de faţă cu toată lumea şi îmi menţin părerea 100% chiar dacă nu este adoptată de către toate cadrele didactice) o oglindă a copilului său în clasă – fără să o însoţească de sfaturi sau etichete. 

Ce părere aveţi? Au sens aceste propuneri? Evident, modul în care se implementează lucrul acesta este diferit de la caz la caz, dar rezultatele vizate sunt aceleaşi. O relaţie autentică cu toţi părinţii înseamnă un potenţial de relaţie mai bun copil-şcoală. 

În speranţa că nu am adus disconfort cu prezentarea „şedinţelor clasice“ – poate pe alocuri am amplificat ca să accentuez contextul –, 
rămân la fel de recunoscătoare tuturor celor care au făcut din această profesie o misiune. Acel interval de timp alocat şedinţelor cu părinţii poate fi transformat în întâlniri în care să găsim punctul comun, frumosul, învăţarea la orice vârstă, iubirea, acceptarea şi conectarea între oameni. 
Copiii vor simţi lucrul acesta şi îi va ajuta. 

Discuţiile administrative pot fi tratate scurt şi eficient, iar restul şedinţei poate fi transformat într-o întâlnire fructuoasă între oameni care au un scop comun! 

CV
Nicoleta Larisa Albert este trainer, psiholog, psihoterapeut în formare în psihodramă clasică şi dezvoltă programe pentru părinţi şi profesori. Este mama a patru copii, aflaţi în grădiniţă, şcoala primară şi liceu, în învăţământul de masă.

 

Cele mai citite

De la Forumul Economic Mondial,  la Forumul Economic de la Saint Petersburg

Pe harta Europei există două orașe, unul de 11.000 de locuitori și altul de 5,6 milioane, care au ceva în comun: găzduiesc cele mai...

De la Forumul Economic Mondial,  la Forumul Economic de la Saint Petersburg

Pe harta Europei există două orașe, unul de 11.000 de locuitori și altul de 5,6 milioane, care au ceva în comun: găzduiesc cele mai...
Ultima oră
Pe aceeași temă