O cititoare m-a rugat să scriu despre frica de a face analize.
Uneori atât de mare, (de fapt frica eventualelor rezultate proaste), încât refuzi sistematic să le faci.
Nu eram documentată, am cerut time out. Mi-am întrebat colegii. Nu știau nici ei (cei care au apucat să-mi răspundă) de vreo publicație, un studiu științific al problemei. Precis există… dar nu-i un subiect tare rulat!
Am căutat la “fobii”. N-am dat de frica descrisă mai sus, definită ca boală.
Atunci am decis să scriu ce gândesc. Fără să fi avut vreun caz concret, în afară de mine însămi. Am traversat repetat această frică, până la greață, vomă, palpitații, în așteptarea rezultatului pentru oameni apropiați mie. Nu pentru mine însămi.
În așteptarea unor răspunsuri, mi s-a făcut rău la propriu.
De exemplu, Jenucu era la Arad la o fibroscopie gastrică, (dovedită ulterior ok), eu la Hășmaș la cabinet, abia-mi puteam examina oamenii… Sună moblilul și văd pe ecran numele doctoriței „gastro entero” care-l investiga. Urma să-mi dea un răspuns, pentru mine gen alb/negru. Mă uitam la ecran, brusc greață și durere de cap violentă… și nu aveam curajul să răspund… am lăsat 2-3 apeluri până am apăsat butonul. Pe pat aveam un pacient, el cu grijile lui, normal. Am răspuns, a fost bine totul. Dar frica am traversat-o, exact cum vă descriu.
Mi s-a mai întâmplat o dată, demult cu mama și o dată cu tata, aceeași stare. Deci totuși rarisim.
Așa că înțeleg la ce se referă cititoarea, iar faptul că frica morbidă nu era pentru mine, ci pentru cei dragi, nu cred să fie o mare diferență. Cu tata tot bine a fost, tot fibroscopie, în schimb la momentul cu mama, rezultatul fusese cel rău. Auzeam ca prin ceață, (inima în gât, capul prins în chingi), acel “îmi pare rău” rostit de doctoriță, care s-a apropiat cu dosarul unor rezultate în mână. Pentru o clipă, în ochii mei, acea doctoriță a fost Dumnezeu. Înainte și după acea clipă, a fost/mai este, unul dintre cei mai buni profesioniști arădeni. Deci om. Dar secunda aceea…
Și așa, m-am hotărât la o analiză proprie despre această frică.
O dată, că diferența dintre boală și normalitate în “frica de ceva”, orice, este fină.
Fobia = boală, ține de psihiatru. Frica JUSTIFICATĂ, nu. E doar o reacție accentuată. Deseori previzibilă.
Tristețea, depresia că te-a lăsat iubitul, de exemplu, sunt și ele etape ale vieții. Dar depresia endogenă, FĂRĂ MOTIV, care te scoate din circuit, e boală.
Personalitatea accentuată e o stare, o formă de expresie, în timp ce căderea ei în extreme, devine boală.
Una dintre marile diferențe boală/personalitate accentuată, este existența/sau nu a unei cauze. Altminteri, “normalitatea” e o noțiune strict statistică.
Mai exact, NORMAL este ceea ce face, ce simte majoritatea, într-un anumit context geografic, o anume împrejurare istorică.
Un “normal” la un concert de rock, devine anormal – (cu exact aceeași atitudine!) – la cocktailul de după un simpozion medical. Desigur și invers.
Un tribal, normal în jungla lui, așa gol cu frunza de palmier la brâu, devine (sper!) anormal în Parlamentul României.
Astfel că, a avea emoții negative în așteptarea unui diagnostic, a rezultatelor de analize, e normal. Nu-i plăcut, dar nici boală psihică nu-i.
Ideea-i să-ți învingi voinicește frica.
Cum să vă zic eu… pentru mine, orice raport cu banca, fiscul, Casa de Asigurări și alte instituții aducătoare de traume, surprize, e ceva neplăcut, un nod în stomac. Nu-mi priesc, le-aș amâna. Câteodată le chiar amân, în defavoarea mea, ca să nu-mi stric ziua.
Dar dacă îmi înving cumva neplăcerea și rezolv, și-mi fac treaba, după aceea mă simt extrem de bine.
La fel și voi. Depășiți-vă frica de rezultate proaste. Curaj! După ce ele vin și-s bune, starea de bucurie euforică face tot efortul!
Nu-i cu medicamente. Nici cu psiholog. E cu: 1-2-3… let’s do it!!
Așa se face ca să sari în cap, bazin olimpic, de pe trambulină. Sau să sari cu parașuta. Să sari capra, să-l suni pe iubit după trei săptămâni de tăcere tensionată.
Pur și simplu, decizi: 1-2-3, și o faci.
Apropo de normalitatea statistică, gândeam acest text cazată fiind la Felix, un motel cu bazin interior cu apă termală. Coboram din cameră spre bazin în cosum de baie, papuci. Un tip urca treptele tot în slip, în rest gol. Mai și stropea în jur cu picuri termali țâșniți din părul de pe piept. Era normal. ACOLO era normal. Aceeași întâlnire, eu semigoală – domnul așijderea, în ascensorul unui hotel bucureștean fițos de patru stele, ne făcea să părem nebuni. Nu?
Citiţi şi alte articole ale autoarei: otiliatiganas.ro
Otilia Ţigănaş este un medic de familie cu mulţi ani de experienţă şi profesează în localitatea Hăşmaş, din judeţul Arad. Ea este şi autoarea unor volume de proză scurtă “Femeia cu şapte pălării” și de poeme “Poezii vânate de fisc”. Otilia este o bloggeriţă (www.otiliatiganas.ro) situată constant în primele poziţii în topul celor mai vizitate publicaţii online din Romania, comentariile ei sunt foarte apreciate pe reţelele de socializare, dar are experienţă şi în audiovizual, fiind producătorul unor emisiuni TV pe teme medicale.
