În ultimele decenii, homeopatia a devenit una dintre formele de medicină alternativă cu dezvoltarea cea mai rapidă, în special în Europa. Această creștere a cererii a încurajat mai mulți oameni să devină practicieni, numiți homeopați și chiar i-a convins pe unii dintre medicii alopați să studieze homeopatia și să ofere tratamente de acest tip.
Și totuși autoritățile medicale și științifice au privit homeopatia cu mult scepticism, iar remediile ei au stat în centrul unei dispute de lungă durată și adesea aprigă. Sistemul homeopatic de tratare a bolilor se bazează pe premisa că ”cele asemănătoare se vindecă prin cele asemănătoare”, altfel zis, ”cui pe cui se scoate”. Homeopatia tratează simptomele prin administrarea de doze infime sau inexistente) dintr-o substanță care, în cantități mari, poate produce simptome la persoanele sănătoase. Homeopații se concentrează pe tratarea pacienților ca indivizi și își propun să trateze orice afecțiune, de la răceală la bolile de inimă.
Originea homeopatiei
Samuel Hahnemann, unul dintre cei mai erudiți medici germani de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, nemaifiind de acord cu practicile convenționale medicale de atunci și-a creat propria școală revoluționară de medicină, domeniu pe care l-a numit 17 ani mai târziu homeopatie (cuvânt care provine din doi termeni grecești homoios și pathos, care înseamnă ”suferință asemănătoare”). Cercetările le-a început când a experimentat pe el însuși medicamentul numit Cinchona, obținut din scoarța chinchinei, un copac peruvian. Chinchina conține chinină și era utilizat cu succes în tratarea malariei, însă medicul l-a luat sănătos fiind, cu ideea că va acționa ca tonic general. Spre surprinderea lui însă, sănătatea a început să i se deterioreze, apărându-i simptome asemănătoare cu ale malariei. După experimentarea mai multor substanțe și obținând aceleași rezultate, mergând pe principiul similitudinii, a inversat logica și anume ”ceea ce poate să producă o serie de simptome unei persoane sănătoase poate trata o persoană bolnavă care prezintă aceeași serie de simptome”. Hahnemann a mers mai departe, afirmând că poate să sporească efectul remediilor sale prin diluarea lor. În concepția lui, din motive care continuă să rămână misterioase, diluarea unui remediu îi mărea puterea de vindecare și, în același timp, îi reducea producerea de efecte secundare. Ca parte a procesului de diluare, a recomandat scuturarea remediului respectiv având ca rezultate potențarea acestuia. Din acest moment a urmat o serie de experimente, culminate cu tratate de homeopatie care descriu amănunțit simptomele vindecate de remediile homeopatice.
Cum se prepară remediile homeopatice?
Homeopatia diferă de fitoterapie prin următoarele: homeopatia folosește pe lângă plante și surse animale (de exemplu, albine măcinate) sau secreții animale (venin de șarpe), surse minerale (sare, aur), surse bazate pe materii afectate de boală ori agenți cauzali (bacterii, puroi, vomă, tumori, fecale și negi). La acestea se adaugă și așa-numitele surse imponderabile, care cuprind fenomene nemateriale (razele X și câmpurile magnetice). Alt motiv pentru care homeopatia nu se aseamănă cu fitoterapia, este acela în care accentul se pune pe diluare. Dacă trebuie folosită o plantă ca bază a unui remediu homeopat, procedeul de demarare a remediului se face cu punerea plantei într-un borcan cu apă/alcool, sigilat, în care se vor dizolva câteva molecule din plantă.
După câteva săptămâni materia solidă se înlătură, iar apa rămasă, cu ingredientul dizolvat în ea se numește tinctură-mamă. Aceasta este apoi diluată, amestecându-se o parte cu nouă părți de apă, factorul de diluție fiind zece. Acesta se numește 1X (X fiind numeralul roman pentru zece). După diluare, amestecul e scuturat zdravăn, pentru potențare. Dacă se ia o parte din remediul 1X, se dizolvă în nouă părți de apă și iarăși se scutură, se obține un remediu 2X. Diluările și potențările ulterioare duc la soluții de 3X, 4X, 5X ori chiar mai slabe (Hahnemann considera că soluțiile mai slabe dau remedii mai puternice). Fitoterapia urmează regula mai obișnuită, conform căreia dozele mai concentrate duc la remedii mai puternice. Dintr-o picătură de soluție homeopatică, fie ea 1X, 10X ori mai diluată, poate fi folosită pentru a umezi o duzină de granule de lactoză (o formă a zahărului), care le transformă într-o duzină de granule homeopatice. Însă amploarea diluării remediilor homeopate nu se termină aici. Farmaciștii homeopați dizolvă de obicei, o parte din tinctura-mamă în 99 de părți de apă, diluând-o astfel cu factorul 100. Acesta se numește remediu 1C (C fiind numeralul roman pentru 100).
Dizolvarea repetată cu factorul 100 duce la soluții 2C, 3C, 4C și în cele din urmă la ultradiluare. Concentrația homeopatică 30C, este un lucru obișnuit, ceea ce înseamnă că ingredientul original este diluat de 30 de ori cu factorul 100. Ideea de bază este că acest nivel de diluție este atât de mare, încât în soluția rezultată nu sunt șanse să existe nici măcar o moleculă din ingredientul original. De fapt, șansa de a avea o moleculă din ingredientul activ în remediul final 30C este una la un miliard de miliarde de miliarde de miliarde. Cu alte cuvinte, un remediu homeopat 30C este aproape sigur că nu conține altceva decât apă. În acest caz, se consideră că singurul efect asupra stării de sănătate este cel de placebo. Homeopații continuă să susțină că remediul are o reminiscență a ingredientului original, care influențează într-un anumit fel corpul, dar asta nu are nici un sens din punct de vedere științific.
Tratamentul nu este unul convențional, se concentrează pe simptome individuale și pe caracteristicile pacienților, de aceea homeopatul interoghează amănunțit pacientul, întrebându-l atât despre simptome fizice, cât și despre cele psihologice (personalitatea pacientului, starea sa emoțională) și preferințe pentru hrană, culori, mirosuri. Rezultă câteva pagini de note, care descriu detaliat fiecare simptom. Faza următoare este consultarea lucrării Materia medica, enciclopedia care cuprinde remediile și cazurile în care trebuie folosite. Căutarea este foarte complicată pentru că fiecare remediu tratează mai multe simptome. Un pacient care a fost pe la câțiva homeopați și care a trecut prin tot atâtea interogări va primi probabil remedii diferite.
În cei 200 de ani de la inventarea homeopatiei s-au făcut o sumedenie de cercetări, testări, analize și metaanalize, care să susțină sau să infirme dacă există efecte curative sau e doar placebo. Balanța înclină spre faptul că aceste testări nu au reușit să ofere dovezi semnificative în sprijinul folosirii homeopatiei pentru tratarea vreunei afecțiuni anume. Cert este că industria farmaceutică homeopată are în prezent o cifră de afaceri de miliarde de dolari, iar una dintre probleme este că publicul nu e la curent cu tomurile de lucrări de cercetare care zdruncină homeopatia din temelii.
Așa cum efectele reale ale homeopatiei, dincolo de efectul placebo sunt discutabile, la fel și efectele medicamentelor convenționale farmaceutice pot fi supuse aceleiași îndoieli, având în vedere efectele secundare care pot apărea pe termen scurt sau lung. Așadar, informați-vă cât mai bine!
Am început să scriu acest articol după lectura cărții ”Adevărul despre medicina alternativă” de Simon Singh și Edzard Ernst.
Monica Micleușanu este consilier nutriționist și masterand în Psihanaliză
