De la modă la viciu: Ce ascunde, de fapt, un selfie?

de Elena Marinescu , 08 februarie 2016 - stire actualizata la ora 16:59, 08 februarie 2016
De la modă la viciu: Ce ascunde, de fapt, un selfie?

Chiar dacă atunci când ne privim în oglindă nu ni se pare că am arăta rău, în poze ne descoperim o mulțime de defecte. Asta se întâmplă, spun psihologii, deoarece tindem să privim într-o lumină favorabilă lucrurile cu care ne-am obișnuit - alte persoane și, inclusiv, chipul nostru -, conform elitedaily.com. Doar că ne-am obișnuit, ani în șir, cu imaginea chipului nostru în oglindă, care este, bineînțeles, o imagine inversă a acestuia. În momentul în care ne privim în poze, ne vedem exact așa cum arătăm, o imagine care nu ne este atât de familiară și pe care tindem să o respingem, mai explică psihologii. Care este linia de graniţă dintre firesc şi patologic în noua modă a selfie-urilor explică, pentru România Liberă, medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

În ultima vreme, trendul selfie a dus la o creştere a numărului de persoane care apelează la diverse operaţii estetice, rinoplastii şi alte intervenţii de înfrumuseţare. De ce căutăm să arătăm bine pentru alţii şi nu pentru noi?

Dr Gabriel Diaconu: Nu cred că miza este neapărat să arătăm mai bine. În general, autoportretele care sunt făcute folosind genul acesta de interfaţă virtuală, digitală prezintă următoarea problemă, pe care oglinzile nu o prezintă, ci doar selfie-urile: atunci când te uiţi la imaginea pe care ai fotografiat-o, o vei vedea un pic ciudat - anume o formă de asimetrie pe care creierul tău o observă ca pentru prima oară. Au fost făcute, spre exemplu, experimente pishologice în care exact aceeaşi fotografie a fost ulterior substituită cu o pseudo-fotografie, în care individului i se reconstruia faţa din două jumătăţi în oglindă. Aşadar, brusc, individul avea simetrie perfectă. Şi, uneori, schimbările sunt dramatice. Noi, când procesăm feţe, procesăm la început în jur de 100 şi ceva de puncte de detaliu pe feţele respective şi, ulterior, numărul de puncte pe care le vizualizăm scade. Dar, în orice caz, noţiunea de frumos este reconstruită subiectiv din experienţa noastră intrinsecă pe care o avem în raport cu imaginea în speţă. Pe de altă parte, atunci când îţi faci un autoportret cu telefonul vei vedea tot felul de lucruri neobişnuite: că o sprânceană e mai sus sau mai jos, că un ochi poate să fie mai sus sau mai jos, urechile sau nasul nu este tocmai drept, gura nu este tocmai simetrică.

Dar ce se întâmplă efectiv atunci când o persoană îşi face un selfie, ce aşteptări are din partea celorlalţi?

G.D: Problema viralelor care apar pe reţelele de socializare şi pe Internet – persoane care îşi fac fotografii şi dezvoltă o formă de adicţie din asta – a fost ridicată şi de Asociaţia Americană de Psihiatrie şi de forurile internaţionale, nu neapărat pentru impactul estetic pe care îl au acele poze, ci pentru că efectul lor emoţional asupra individului este fie de ranforsare a imaginii de sine, fie de erodare a acesteia. Evident că, în răspuns la asta, persoane vulnerabile ulterior vor căuta să-şi ”upgradeze”, să-şi perfecţioneze, să-şi lustruiască, să-şi şlefuiască imaginea de sine, cumva detrimental. Mi-e greu să spun acum dacă vorbim de o populaţie nouă, altfel spus mi-e greu să emit o ipoteză că un selfie, un autoportret digital, provoacă astfel de simptome, cât mai degrabă un selfie precipită astfel de simptome în populaţii vulnerabile, adică la persoane care oricum aveau probleme cu imaginea de sine, cu noţiunea estetică de frumos şi care ulterior descoperă că unii oameni le văd mai mult sau mai puţin bine în funcţie si de răspunsul pe Internet.    

Vorbim doar de o lipsă de încredere în propria persoană, un ”self-esteem” la cote minime? Sau de un complex de inferioritate declanşat poate chiar de societatea în care trăim?

G.D.: Nu, s-ar putea să aibă la bază ceea în psihiatrie se numeşte dismorfofobie, adică o preocupare excesivă cu planurile de simetrie ale corpului uman. De exemplu, simetrie umeri vs. şolduri, simetria sânilor, simetria aripilor nazale. S-a stabilit psihologic că, cu cât o persoană este mai anxioasă, cu atât va avea chemarea de a observa planurile acestea de simetrie. Se numeşte perfecţionism şi o compulsie pentru ordine, dar nu în sensul să fie lucrurile la locul lor, cât ordinea geometrică, spaţiile, unghiurile, distanşele relative ale lucrurilor unul faţă de celălalt. Este o patologie care frust şi-a făcut locul în populaţie şi de când cu emanciparea prin chirurgie estetică, dar şi cu imaginile care sunt propuse prin mass-media online/offline, presă video, presă scrisă, care propune modele obținute în Photoshop, adică modele care sunt lucrate, sunt postprocesate şi care omului de rând îi propun realitatea că frumuseţea nu mai este ce era pe vremea bunicii, anume o funcţie de charismă şi acel lucru magic. Mai degrabă, pare că este un lucru legat de pixeli şi de scale, de centimetri.    

Şi acel puseu de histrionism cum acţionează la persoanele vulnerabile atunci când îşi expun pozele personale pe reţelele de socializare?

G.D.: Studiile au demonstrat că oamenii care fac asta au o fractură în felul în care se prezintă în viaţa de zi cu zi, RL (real life), viaţa reală versus VL (virtual life), viaţă virtuală. Constatarea psihologilor a fost că mai degrabă vorbim de oameni care, în realitatea virtuală, prezintă o imagine idealizată despre sine. Evident, histrionii vehiculează oricum un astfel de obiect. Ei, în centrul atenţiei pe care o suscită celorlalţi, nu împing varianta plauzibilă despre ei înşişi, ceea ce sunt ei, ci mai degrabă ceea ce vor să pară ei, ceea ce şi-ar dori să vadă şi să aprecieze oamenii la ei. Prin asta, vorbim de fapt, în spate, de o rană emoţională pe care o au astfel de persoane cum că ei nu sunt suficienţi aşa cum sunt ei de fapt şi de abia în momentul în care se idealizează şi oamenii validează acest ideal vor transcende, vor urca. Într-un fel sau altul, histrionismul este o problemă de sănătate, care este mult demonetizată, prin faptul că, la nivelul societăţii, este şi cumva încurajată - exhibiţionismul, individualismul, omul asertiv în comunitate, care îşi clamează cu foarte multă versatilitate calităţile, gândirea de tip pozitivist. Se întâmplă în societate în ultimii 20 şi ceva de ani că unii vectori de educaţie, în loc să facă ce ar trebui să facă, au fragilizat cumva fiinţa umană. Competiţia începe de la vârste foarte mici şi sunt părinţi care încurajează un astfel de histrionism la copiii lor pur şi simplu, pentru că ei susţin că, dacă nu ar face-o, progeniturile lor ar pierde startul într-o cursă a înarmării vizavi de calităţi fizice, dar şi psihice. A devenit mult mai greu în ultimii ani să fii pur şi simplu un om normal, un anonim, un mediocru, ce-i drept, dar unul acceptat. Acceptabilitatea este o funcţie socială care a scăzut foarte mult şi, culmea, de când a crescut prezenţa pe piaţă a reţelelor de socializare. Deci, o reţea de socializare, în loc să socializeze oamenii, a ajuns să-i asmută unii împotriva celorlalţi şi, mai nou, a devenit o funcţie de prestigiu, dacă de exemplu eşti popular pe Internet, o popularitate care vine cu o formă de presiune a egalilor poate mai puţin populari, dar nu la fel de puțin importanţi.        

Numărul de like-uri la o poză satură foamea de egocentrism?

G.D.: Numărul de like-uri este o chestiune care, într-un fel sau altul, îi prezintă creierului o tortură irezistibilă: de ce poza X la un moment dat generează 25 de like-uri şi poza Y adună 100 şi ceva de like-uri. Este posibil ca în poza cu mai multe like-uri eşti mai "plăcut"? Răspunsul trebuie să fie răspicat: nu! Pe de altă parte, iată că mecanismul acesta cumva vizual, analogic, de cuantificare a plăcerii a generat monştri, astfel încât sunt oameni care nu neapărat vor trăi euforia momentului în care 200 de oameni brusc şi dintr-o dată pare că s-au îndrăgostit de ei, mai degrabă momentul acela nevralgic în care doi sau cinci sau șapte, prin hazard poate că au apreciat ceva. Aprecierea este o funcţie pe care creierul o sortează în mai multe părţi ale cortexului, ale structurilor cerebrale superioare: o structurează creierul, moral. într-un fel sau altul, în raport cu o dialectică, dar şi mai visceral în ceea ce percepe creierul biochimic, în acel moment. Şi a devenit o sursă de adicţie pentru populaţia vulnerabilă analogic măsurat. De exemplu, 30 de like-uri vs. 28 este mai bine. Acele două like-uri lipsă sunt "patul lui Procust", pe care oameni susceptibili vor ajunge să aibă o suferinţă, anume că din ce în ce mai mult îi vei vedea cum îşi schimbă comportamentul - şi ne întoarcem la conversaţia despre cosmetizare, rinoplastii ş.a.m.d. - ajung să facă eforturi suplimentare pentru minutul respectiv, pentru secunda respectivă şi din asta îşi decompensează afecţiunea, de fapt şi de drept, încercând să evite o umilinţă imaginară în public. Aceasta este partea dureroasă, că, în cele din urmă, în ecuaţia socială, factorul ”umilinţă”, în mod abstract, virtual, ajunge să fie dejucat pe reţele de socializare. Sunt oameni care simt că, dacă nu-şi vor alimenta baza de "fani", vor fi făcuţi de râs într-un mod care nu mai e intim cum era pe vremuri, în "mini-bisericuţă", între prietenii tăi de bloc sau de la serviciu, ci pentru tot mapamondul, pentru o mie de oameni. Nimeni, acum 100 de ani, cu foarte puţine excepţii, probabil în cazul execuţiilor publice, nu avea o audienţă de sute de oameni care să asiste la umilirea lui în public.

Cât timp mai avem la dispoziţie să descoperim o persoană dincolo de mască, dincolo imaginea pe care o fabrică?

G.D.: În zilele noastre, mi-aş dori măcar o dată ca, din motive "necunoscute", pentru diverse perioade de timp - deşi acest lucru ar însemna să împiedicăm drepturile omului - astfel de reţele de socializare să pice...

Ar fi o tragedie!

G.D.: Momentan, ar fi o tragedie, dar probabil că, ulterior, după ce-şi revin din narcoză, oamenii ar începe să se uite din nou cu atenţie unul la fața celuilalt şi să constate cu stupoare că ceea ce face o faţă umană să fie plăcută nu este rigoarea ei geometrică, este mai degrabă mimica ei, cinetica ei, dinamica ei. Zâmbetul uman nu poate fi cuantificat şi, din păcate, un selfie nu poate surprinde decât un zâmbet îngheţat.    

Şi cât timp mai avem la dispoziţie să descoperim persoana de dincolo de mască?

G.D.: Nu e niciodată prea devreme. Evident, dacă vei valorifica o persoană doar pe baza fotografiei, s-ar putea să rămâi cu o impresie X sau Z, a cărei permanenţă este dată de fotografia însăşi, te face să te gândeşti la portretul lui Dorian Gray şi la perioada romantică a romanelor, în care cineva este veşnic tânăr, în timp ce fotografia îmbătrâneşte. 

Comentarii

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.