În Nepal, cele patru zile de ceremonii desfăşurate sub numele „Jubileul de diamant al Everestului” s-au încheiat cu o gală la fostul palat regal din Katmandu în onoarea primilor doi cuceritori ai celui mai înalt vârf din lume – 8.848 m, neozeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul nepalez Tenzing Norgay.
Era 29 mai 1953 şi expediţia finanţată de Marea Britanie din care făceau parte a schimbat pentru totdeauna alpinismul mondial iar numele lui Hillary şi al lui Tenzing au intrat în istorie. Nepoata lui Hillary, celebrul alpinist italian Reinhold Messner, nepotul lui Norgay, Tashi Tenzing şi ultimul membru al expediţiei din 1953 încă în viaţă,Kancha Sherpa, 81 ani, au defilat pe un car tras de un cal, traversând capitala nepaleză.
La Londra, fiii celor doi aventurieri, şi ei alpinişti, Peter Hillary şi Jamling Norgay, au participat alături de regina Marii Britanii, Elisabeth a II-a, la ceremonia organizată la Royal Geographical Society. Muzeul din Aukland (Noua Zeelandă) a organizat o expoziţie pentru marcarea evenimentului. De asemenea, a fost organizată o campanie de curăţare a flancurilor Everestului, acoperite de deşeuri lăsate de alpinişti.
Lucrul cel mai important legat de expediţia din 1953 este că cei doi plecau în necunoscut, declara fiul lui Hillary, Peter. Oamenii nu ştiau ce se afla acolo sus. Nu ştiau dacă puteau rămâne conştienţi sau nu, nu ştiau dacă puteau să urce ultimul obstacol, o creastă ascuţită ca un pumnal şi să atingă ceea ce astăzi este numit „Hillary Step”. La cei 81 de ani, Kancha Sherpa îşi aminteşte de o expediţie dificilă cu final fericit, dar regretă că aventura nu a fost mai bine împărtăşită.
„Toată lumea a ştiut că Tenzing şi Hillary au urcat Everestul, dar nimeni nu a ştiut în ce măsură am lucrat dur pe tot traseul”.
Expediţia a durat două luni şi a mobilizat peste 300 de persoane pentru a transporta tone de material. Kancha relatează că el şi şerpaşii au fost nevoiţi să taie zeci de arbori şi să transporte trunchiurile la înălţime pentru a construi o scară şi astfel să poată fi traversată cascada de gheaţă Khumbu, aproape de baza Everestului. După expediţia din 1953, peste 300 de alpinişti au murit încercând să urce Everestul. Hillary a murit în 2008, la vârsta de 88 de ani, iar Norgay în 1986, la 71 de ani.
Adevărata epopee
Pe 29 mai 1953, la ora 11,30, Edmund Hillary şi Tenzing Norgay aveau Himalaya la picioare, realizând prima ascensiune omologată a Everestului. În apropierea vârfului, aflat la 350 m de la ultima campare, cei doi bărbaţi au urcat un ultim obstacol stâncos, denumit de atunci „Hillary Step”. Vârful Everestului este o cocoaşă rotundă care le-a permis celor doi temerari să stea alături, dar nu să ridice un cort, glumea mai târziu alpinistul neo-zeelandez. Numele lor au rămas în istorie pentru totdeauna, în timp ce expediţia a durat două luni şi a mobilizat peste 300 de persoane care au transportat opt tone de material. Practic, Sir Edmund Hillary a fost „primul client” ghidat pe Everest. Triumfător sub cerul albastru, Tenzing a implantat drapelele britanic, nepalez, indian şi al ONU.
Cărţile scrise despre această ascensiune descriu o aventură umană marcată de bucurii şi elanuri colective, crize şi căderi de moral, dar şi un tablou geopolitic al epocii, marcat de tensiuni între naţiuni – Marea Britanie, India şi Nepal – într-o perioadă a istoriei lor. În acel 29 mai, acum 60 de ani, Ed şi Tenzing erau foarte departe de efervescenţa lumii. După 18 minute petrecute la altitudinea de 8.848 m, cei doi au coborât la tabăra avansată iar colonelul Hunt a înţeles că reuşiseră şi un extraordinar sentiment de relaxare a cuprins toată echipa. James Morris, ziarist la Times, care cumpărase drepturile asupra expediţiei pentru echivalentul de azi al sumei de 240.000 euro,imun la emoţii, era ocupat să găsească un mijloc de a trimite ştirea la Londra fără să fie scurtcircuitat de concurenţă. Calea cea mai rapidă, dar şi cea mai puţin sigură, era trecerea prin postul de radio din Namche Bazar. A inventat un cod, reuşind să-i păcălească pe reporterul de la Reuters şi pe diplomaţii indieni care recepţionau postul în Karmandu. „Condiţii rele de ninsoare, stop. Expediţia a abandonat ieri în aşteptarea ameliorării. Totul merge bine”. Jurnaliştii indieni, fericiţi, au transmis informaţia: alpiniştii au eşuat. Era ora 16,14 la Londra când redacţia Times a primit mesajul la 1 iunie 1953, în ajunul încoronării reginei Elisabeth a II-a.
Nici nu se putea un moment mai potrivit. „Everestul a fost cucerit”, titra Daily Express şi pentru totdeauna victoria asupra muntelui a rămas asociată evenimentului regal. Supuşii Majestăţii Sale au făcut din ascensiunea celui mai înalt vârf al planetei o problemă de mândrie naţională. Deşi aflat în afara imperiului, Everestul era în ochii alpiniştilor britanici din anii 20 şi 30 muntele „lor”. Dispariţia lui George Mallory şi a lui Andrew Irving pe pantele sale, în 1924, a întărit ideea că ţara avea o legătură specială cu muntele. Când Nepalul a autorizat ascensiunea elveţienilor pe Everest în 1952, britanicii au fost contrariaţi şi eşecul expediţiei la 8.600 m a fost o uşurare. Aventura britanică se putea relua. Comitetul Himalaya a încredinţat problema colonelului Hunt. Acest militar cuadragenar a considerat sarcina o revanşă – fusese cât pe ce să facă parte din expediţia din 1936, dar medicii i-au spus să pună cruce Everestului şi să aibă grijă când urcă scările. John Hunt a alcătuit rapid o echipă în care alpiniştii aveau caractere foarte diferite, între un Edmund Hillary căruia îi plăcea să tragă cu carabina şi un Wilfrid Noyce care îi purta pe Dostoievski şi Dante în rucsac. Dar a reuşit să alcătuiască un grup omogen, fiecare membru fiind o cărămidă indispensabilă succesului aventurii, în momente cheie în special, a fost un angajament colectiv pentru acelaşi obiectiv, sub leadershipul lui Hunt.
Pericolele din „zona morţii”
Pionierii din 1953 au deschis calea miilor de alpinişti spre Everest, supranumit şi „Acoperişul lumii” pentru că este cel mai înalt vârf al Terrei, 8.848 m. Aniversarea primei ascensiuni a Everestului a declanşat un interes de excepţie pentru Himalaya şi Everest, luaţi cu asalt de sute de alpinişti experimentaţi şi amatori, luna mai fiind propice ascensiunii, înaintea venirii musonilor.
În ascensiune şi la coborâre, alpiniştii trebuie să respecte palierele şi să meargă pe treceri strâmte, în faimoasa „zonă a morţii”, acea parte a muntelui de peste 8.000 m unde este aproape imposibil să supravieţuieşti mai mult de 48 de ore din cauza frigului intens şi a lipsei de oxigen,iar alpiniştii care stagnează prea mult sfârşesc prin a fi „dezorientaţi, bolnavi, total epuizaţi”, arată un american. De la ascensiunea istorică a lui Hillary şi Norgay, 10.000 persoane au încercat să urce Everestul, dar au reuşit doar 4.000, iar 300 şi-au pierdut viaţa. Asociaţia Nepaleză de Alpinism arată că exodul spre Everest a dus la creşterea numărului expediţiilor comerciale în detrimentul ascensiunilor specialiştilor. Alpiniştii plătesc în jur de 25.000 dolari societăţilor care organizează ascensiuni şi între 10.000 şi 25.000 dolari pentru a obţine autorizaţia de a urca Everestul.
Cimitir sub cerul liber
Pentru aceste sume nici nu se pune problema de a renunţa pe drum şi turiştii au tendinţa crescândă de a ignora ghizii când aceştia îi sfătuiesc să renunţe. Aşa apar decesele pe munte şi şerpaşii precizează că una dintre cauze este răul de înălţime. Alpiniştii îşi consacră energia urcării şi sunt epuizaţi la coborâre. Lipsa oxigenului în „zona morţii” face să delireze alpiniştii temerari, unii îşi aruncă veşmintele, alţii merg până cad în vid şi drumul spre vârf este jalonat de trupuri îngheţate. Însă nimic nu împiedică alpiniştii din întreaga lume să îşi încerce şansele şi, de fapt, pericolul reprezintă una din atracţii pentru o bună parte dintre ei.
Unele trupuri au moştenit un supranume printre alpinişti, în timp ce altele servesc ca repere. O zonă din versantul nord-est al Everestului a fost botezată „Valea curcubeului” din cauza veşmintelor multicolore ale numeroaselor cadavre care jalonează drumul. Diverse site-uri oferă istorii ale acestor corpuri îngheţate şi fotografiile lor cum este cea a „Green Boots” (Încălţările verzi), un alpinist indian mort în 1996, al cărui corp zace în apropierea unei grote traversate de alpinişti pentru a atinge vârful. Green Boots s-a separat de grup şi s-a refugiat în grotă, unde a murit de frig. El serveşte acum drept punct de reper pentru a măsura distanţa rămasă de parcurs. În 2006, englezul David Sharp i s-a alăturat lui Green Boots şi a devenit al doilea cadavru în aceeaşi grotă, în circumstanţe stranii. Se oprise să se odihnească, dar corpul i-a îngheţat, împiedicându-l să se mişte, deşi era în viaţă. Peste 40 de alpinişti au trecut pe lângă el în timp ce agoniza, crezând că este Green Boots. Când unul dintre ei a auzit un uşor geamăt şi a realizat că era încă viu, era deja prea târziu.
Revolta şerpaşilor
La începutul lunii mai, o violentă altercaţie i-a opus pe Ueli Steck, un alpinist elveţian reputat pentru performanţele sale şi pentru recorduri de viteză, şi pe italianul Simone Moro, cuceritor al Everestului de patru ori cu mai mulţi şerpaşi nepalezi, în apropierea taberei nr. 3, la 7.470 m altitudine. Cei doi alpinişti s-au bătut cu pietre şi cu pumnii cu ghizii lor, iritaţi că nu le urmau recomandările. Cei doi alpinişti au ignorat apelurile şerpaşilor şi s-au pus în mişcare spre vârful de 8.848 m încercând să abordeze pentru prima oară o cale păstrată secretă, fără oxigen. Un martor declară că a căzut zăpadă care a atins şerpaşii, ceea ce i-a enervat. Mai târziu, în aceeaşi zi, o mulţime furioasă de nepalezi a năvălit asupra corturilor alpiniştilor şi le-au bombardat cu pietre până când ocupanţii au ieşit. A izbucnit o bătaie şi alpiniştii au început să coboare rapid. „Era înfricoşător, au fost aproape ucişi”, declară un martor.
Steck şi Moro au declarat pentru Himalayan Times că au fost atacaţi fără motiv. O altă mărturie, a unui alpinist american vine cu alt punct de vedere. Italianul nu a mai suportat ca şerpaşii să îi ceară să aştepte înainte de a începe ascensiunea, „a început să urle mai multe cuvinte în nepaleză”,multe fiind jignitoare. Unii impută incidentul concurenţei crescânde între expediţii pentru a se lansa în ascensiune, incident care rămâne o pată pe istoria alpinismului.
Everestul reprezintă o adevărată mană turistică pentru Nepal, ţară săracă din Asia de Sud, dar numeroase voci denunţă „comercializarea” muntelui. Se pot vedea coloane de „turişti ai Everestului” aşteptându-şi rândul pentru a începe ascensiunea spre vârf şi munţi de deşeuri abandonate în jurul taberelor de la altitudine, unde campează alpiniştii. Ajunşi în vârf, turiştii îşi sună apropiaţii la telefon şi fac fotografii.
Fascinant, dar interzis
Punct culminant al lanţului himalayan, muntele Everest a fascinat întotdeauna alpiniştii din întreaga lume, fiind unul dintre rarii munţi ai Terrei care depăşesc altitudinea de 8.000 m, înălţime de la care corpul uman nu mai poate să reconstituie rezervele de oxigen, vital pentru organism. Vârfurile Himalayei fiind considerate sacre de către populaţiile locale, nici o tentativă de escaladare a Everestului nu a putut fi realizată înaintea venirii occidentalilor, la începutul anilor 1920. Situat la frontiera ce separă Tibetul de Nepal, două ţări interzise la acea vreme străinilor, cel mai înalt munte din lume suscita interesul alpiniştilor occidentali, în primul rând al englezilor, dornici să ajungă primii în vârf. După 1907, Singh, angajat al British Indian Survey, s-a dus în Nepal pentru a stabili primul plan topografic al văii ce ducea la gheţarul Khumbu, aflat la picioarele Everestului.
