Au trecut 105 ani de când s-a auzit, în 17 iunie, motorul primului „avion naţional”, Vlaicu I, care decola, în premieră, pe Dealul Cotrocenilor, în Capitală. Aeroplanul, realizat şi pilotat de inginerul şi aviatorul român Aurel Vlaicu, a zburat aproximativ 50 de metri, la o înălţime de trei – patru metri, potrivit enciclopediaromaniei.ro.
Deschideţi galeria foto de mai sus pentru a vedea imagini de la primul zbor al lui Aurel Vlaicu şi din viaţa aviatorului.
Anii de formare ai lui Aurel Vlaicu
Născut în anul 1882, Aurel Vlaicu a făcut studiile liceale la Orăştie şi Sibiu, iar în anul 1902 a susţinut examenul de bacalaureat. După liceu, a plecat în Ungaria, unde s-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care a urmat-o între anii 1902-1903. Un an mai târziu a plecat în Germania, unde şi-a continuat studiile la Şcoala Politehnică din München, pe care a absolvit-o în anul 1907, cu diplomă de inginer.
În acelaşi an, a efectuat stagiul militar în Portul Pola de la Marea Adriatică. Aici a fost remarcat după ce a construit un zmeu şi a montat un aparat fotografic pe acesta, cu care a reuşit să facă fotografii la mare distanţă.
Citeşte şi: Miting aviatic, la 100 ani de la primul zbor al lui Aurel Vlaicu
După ce s-a întors în Germania, la München, a inventat un nou tip de gramofon, iar ulterior, în anul 1908, s-a angajat ca inginer la uzina de automobile Opel din Rüsselsheim. Aici s-a făcut cunoscut datorită unei maşini, montate şi reglate de el, care a câştigat premiul I la un concurs.
În acelaşi an, s-a întors în ţară şi a început să lucreze la un aparat de zbor. Cu banii donaţi de tatăl său şi cu suma de bani strânsă, 1000 de coroane prin subscripţia deschisă de Romulus Boca, a început să construiască primul său planor, „Aurel Vlaicu-1909”.
Primul zbor
La îndemnul unor apropiaţi, printre care Octavian Goga, Aurel Vlaicu a mers în octombrie 1909 la Bucureşti ca să ceară sprijinul guvernului pentru a începe să construiască un avion cu motor.
Sprijinit în continuare de o serie de personalităţi ale României, printre care Alexandru Vlahuţă, Emil Gârleanu, Ştefan Octavian Iosif, Zaharia Bârsan, Ilarie Chendi şi, cu ajutorul lui Spiru Haret, Vlaicu a găsit finanţare din partea guvernului român.
I s-a propus să construiască avionul dorit la Arsenalul Armatei, finanţarea să fie asigurată de Ministerul de Război, iar el să primească o subvenţie de 300 de lei lunar de la ministerul Lucrărilor Publice.
Înainte de a finaliza construcţia avionului numit „A. Vlaicu nr. I”, aviatorul a plecat la Paris, cu suma de 14.0000 de lei, unde s-a întâlnit cu inventatorul român Traian Vuia. Împreună, au comandat un motor. În mai 1910, Vlaicu a primit motorul, iar în 17 iunie 1910 a făcut primul zbor cu acest aparat, la o înălţime mai mică de patru metri.
În 16 august 1910, Vlaicu a zburat cu avionul la o înălţime de 100 de metri, iar în 17 octombrie 1910, a prezentat aparatul la un miting aviatic de la Băneasa.
Avionul Vlaicu II
În decembrie 1910, Aurel Vlaicu a început construcţia avionului Vlaicu II, în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. Noul avion cântărea 200 kg, iar motorul era amplasat deasupra aripii pentru a-i mări stabilitatea.
Cu Vlaicu II, aviatorul a efectuat mai multe zboruri demonstrative în mai multe localităţi din ţară, între care: Bucureşti (14 iunie 1910), Blaj (16 iulie şi 29 august 1911), Sibiu (24 septembrie 1911), Braşov (octombrie 1911), Iaşi (octombrie 1911), Ploieşti (aprilie 1912), Arad (iulie 1912), Lugoj (iulie 1912), Orăştie (4 august 1912), Alba Iulia (august 1912) şi Târgu Mureş (septembrie 1912).
În anul 1912, a participat cu avionul său la concursul internaţional de aviaţie de la Aspern.
Vlaicu III – ultimul zbor
După ce s-a întors la Bucureşti, a început să planifice realizarea avionului Vlaicu III, cu care îşi propunea să treacă munţii Carpaţi. Deoarece piesele pentru noul avion întârziau să apară, Vlaicu s-a hotărât să zboare peste Carpaţi cu Vlaicu II, destul de uzat la acel moment.
În ziua de 13 septembrie 1913, în drumul său spre Orăştie, unde era aşteptat pentru serbările Astrei, lângă Băneşti, în apropierea Carpaţilor, Vlaicu se prăbuşea din înălţimi. Vestea despre moartea sa a fost primită cu tristeţe de audienţa care îl aştepta, precum şi de întreaga populaţie, care era ţinută la curent de presa vremii cu activităţile aviatice ale lui Aurel Vlaicu.
După moartea lui Aurel Vlaicu, cei doi colaboratori ai săi, Constantin Silişteanu şi Giovanni Magnani, au continuat să construiască Vlaicu III, după planurile aviatorului român.
Aparatul avea o formă aerodinamică specială, cabina era acoperită în întregime din aluminiu, motorul, capabil să propulseze avionul cu 144 km/h, avea capotaj inelar, folosit ulterior la unele avioane. Avionul proiectat de Vlaicu trebuia să fie construit în trei exemplare, unul pentru o societate engleză.
În anul 1948, Aurel Vlaicu a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.
