Uzinele ARO, Combinatele siderurgice din Călărași și Hunedoara, Rocar București, Platforma industrială Timpuri Noi, sunt doar câteva dintre elementele cheie ale economiei Românești înaintea Revoluției de la 1989. Ce a mai rămas din tot, la 26 de ani la căderea regimului comunist, ce s-a întâmplat cu fabricile, uzinele și combinatele și cu ce au fost ele înlocuite, puteți afla dintr-o galerie impresionantă cu fotografii de pe contul de facebook al lui Nicolae Ceaușescu.
Citește și: Cine se află în spatele contului de facebook al lui Nicolae Ceaușescu
Combinatul siderurgic din Călărași
Combinatul siderurgic din Călăraşi, inaugurat în 1979 după ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari, a ajuns, azi, o ruină. Fiare contorsionate într-un peisaj dezolant.
Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale ferată. Platforma siderurgică de pe malul Borcei producea, înainte de anii 90, 200.000 de tone de oţel pe an.
Citește și: Disponibilizări pe bandă rulantă la combinatul siderurgic
Combinatul siderurgic din Hunedoara
În septembrie 1972, Nicolae Ceauşescu a vizitat combinatul siderurgic din Hunedoara şi a dat sarcini ca producţia de oţel să ajungă la 5,5 milioane de tone pe an. Pe atunci, unul din cinci locuitori ai Hunedoarei şi din împrejurimile acesteia lucra în combinat. În mai puţin de jumătate de secol, Hunedoara, de la aproximativ 10.000 de locuitori a ajuns la aproape 100.000 de locuitori.
Astăzi, pe o suprafață de aproape 140 de hectare, sunt doar terenuri sterpe, acoperite cu zhgură şi moloz, ca și când ar fi Apocalipsa.
Citește și: Un alt combinat din România a intrat în insolvență
Platforma industrială Timpuri Noi
Platforma Timpuri Noi, renumită în domeniu construcţiilor de maşini şi de utilaje (compresoare, pompe și materiale de instalații), până în anul 1990 avea aproape 3.000 de angajați.
Astăzi, e doar un teren ras și gol. În 2000, fabrica îşi închidea porţile, iar producţia a fost mutată uşor, în afara Capitalei, spre zona Jilava. A rămas însă terenul, aproape 6 hectare, evaluat în perioada de dinainte de criză la aproape 90 de milioane de euro. Astăzi prețul lui nu mai valoarează nici măcar 20 de milioane de euro…
Teleorman – Grânarul României
Dacă în anii 80 judeţul Teleorman era considerat ”Grânarul României” şi o adevărată forţă economică, în prezent, odată cu închiderea ”motoarelor economice” ale judeţului şi implicit cu pierderea a sute de mii de locuri de muncă, Teleormanul ocupă, din păcate, primele locuri în ceea ce priveşte sărăcia şi şomajul la nivel național.
Citește și: Solurile României se topesc sub ochii noștri
ROCAR – Fabrica de autobuze românești
Constructia de autobuze a inceput in anul 1956, prin fabricarea primului autobuz. Vehiculul era carosat pe sasiul camionului SR 101 si avea o capacitate medie de transport de 60 pasageri.
In 1957, fabrica si-a extins gama cu : trolee, microbuze, ambulante, camioane mici, toate concepute de companie. Primele automobile s-au denumit T.V. (Tudor Vladimirescu), iar mai apoi a luat numele de Rocar (Romanian Car). Primele autobuze mici au folosit sasiul si motorul modelului Aro M-461. In 1962, aceste autobuze au fost echipate cu motoare de 70 CP. Doi ani mai tarziu, modelele TV-41 si TV-51 au fost lansate. Acestea dispuneau de o noua caroserie si diferite imbunatatiri tehnice. Incepand cu anul 1973 toate modelele TV au fost echipate cu motoare diesel D 127, folosite de asemenea la modelele Aro.
In anii 1972 a fost produsa o gama de autobuze ce se bazau pe modelele MAN, aceste autobuze fiind dezvoltate in anii urmatori prin extinderea gamei de automobile de transport in comun.
Principalul producător român de autobuze din perioada comunstă a închis obloanele în 2003. Autobuzele de la Rocar n-au mai făcut faţă pieţei, iar fabrica a funcţionat o perioadă ca atelier de reparaţii. Cum era de aşteptat, lipsa de retehnologizare a făcut ca majoritatea companiilor de transport locale să se orienteze către autobuzele străine cu tehnologii moderne şi mai uşor de întreţinut.
Din 2003, la ROCAR nu s-a mai produs niciun autobuz. Ruinele au atras privirile investitorilor imobiliari, fiind vorba de peste 15 hectare de teren la marginea sectorului 5 al Capitalei. Iniţial activele societăţii au fost achiziţionate cu şase milioane de euro, după ce fabrica intrase deja în lichidare din cauza datoriilor.
Combinatul din Câmpia Turzii – Perla siderurgiei românești
Între anii ‘68-’70, s-au pus în funcţiune “Trăgătoria de Oţel Tare 2” (TOT 2), o fabrica de cabluri şi un “laminor continuu de sârmă”, de ultimă generaţie – care avea o producţie de 45 m/secundă. Mai târziu s-a realizat o oţelărie electrică, cu capacitate de 700.000 tone oţel/an și unui laminor de semifabricate.
În 1980, Industria Sârmei devenise o forţă, o mare întreprindere integrată, un combinat. Producea oţel, sârmă laminată, trefilată, cabluri, tot ce se numeşte produs lung din oţel. Cumpăra fier vechi şi vindea produse finite. În ‘90, lucrau în combinat peste 10.500 de oameni.
Astăzi, Combinatul Mechel Câmpia Turzii – perla siderurgiei româneşti, care pe vremuri se numea ”Industria Sârmei” Cîmpia Turzii – și-a trimis acasă și ultimii 362 de salariaţi rămaşi pe statele de plată ale acţionariatului, care sperau, după luni de şomaj tehnic, să se întoarcă la muncă, au găsit porţile legate cu lanţuri. După aproape 100 de ani de funcţionare neîntreruptă, combinatul din Câmpia Turzii a murit.
Citește și: Mechel – Un eșec răsunător
Victoria Călan – Uzina Transilvaniei
În anii comunismului, uzinele de cocs şi fontă în jurul cărora s-a dezvoltat Călanul au fost transformate într-un combinat siderurgic, întins pe aproape 60 de hectare. Înainte de 1989, în Combinatul „Victoria” lucrau circa 8.000 de oameni din Călan şi împrejurimi: produceau fontă cenuşie, cocs, cărbune, smoală, sobe Vesta şi calorifere.
Declinul industriei grele şi privatizările din anii de tranziţie post-decembristă au dus la prăbuşirea treptată a combinatului. În prezent, cei care ajung pentru prima dată în zona Călanului mai au puţine indicii că aici a funcţionat un combinat siderurgic. Sunt doar munți de moloz și urme de beton armat.
Citește și: Greva foamei la Călan
Uzina mecanică Mârșa
În anii 80, uzina de la Mârşa producea bascule, remorci, exporta bascule de 100 de tone şi 160 de tone în toată lumea. Avea aproape 10.000 de angajați.
Astăzi la Mârşa au mai rămas 50 de angajaţi, și fabrica se pregătește spre lichidare.
Brăila – Centrala de celuloză și hârtie a României
Construcţia Combinatului Chimic de la Chiscani a început în 1956, iar în 1959 s-a dat în funcţiune prima fabrică, de carton duplex-triplex. A urmat o perioadă de investiţii masive, pe lângă fabrica de hârtie şi carton înfiinţându-se şi un combinat de fibre artificiale (CFA), denumit ulterior “Dunacor”.
În anii ’70 – ’80, cele două entităţi s-au unit, dând naştere celei mai mari capacităţi de producţie fibre, celuloză şi hârtie din România. În acea perioadă la Brăila a funcţionat Centrala Industriei de Celuloză şi Hârtie din România.
Astăzi doar ziduri și câmpii sterpe.
Citește și: O fabrică de hârtie din România se vinde cu aproape 8 milioane de euro
Combinatul de rafinare a cuprului din Baia Mare
În anii de glorie ai comunismului, aici se produceau, anual, 40.000 de tone de cupru, 120 de tone de argint şi 12 tone de aur.
De altfel, dezvoltarea industriei miniere în zonă e principala cauză a exploziei demografice din Baia Mare – de la 25 de mii de locuitori, după cel de-al Doilea Război Mondial, oraşul ajunsese, în 1990, la o populaţie de 150.000 de oameni.
Astăzi, un turn înalt de 350 de metri, a cărui demolare e prea costisitoare, e ultima relicvă a combinatului de rafinare a cuprului şi aurului din Baia Mare. În rest hectare întregi au fost rase și a rămas doar pământ și iarbă.
UCM REȘIȚA
În anii 70, la UCM Reșița se construia aproape orice, mai putin sateliții care au fost trimiși pe Lună și Marte. Combinatul avea secții de echipamente navale, de motoare grele, de locomotive, de hidroagregate energetice, de echipamente pentru termocentrale. Se întindea pe aproape 130 de hectare.
Astăzi e la un pas de a fi închisă.
Citește și: Managerii UCM Reșița, reținuți pentru delapidare
</p>
