Certificat de moralitate şi zestre – două condiţii puse de statul român, încă din anul 1900, femeilor care doreau să se mărite cu ofiţerii Armatei Regale. Atât de dură era legislaţia, încât cei care se însurau pe ascuns, fără “autorizaţia de căsătorie” dată de superiorii lor, erau fie eliminaţi din sistem, fie trimişi în faţa Consiliului de Război. Politica a intrat cu bocancii în viaţa militarilor, după 1941, dar mai ales în anii ’50. Azi sunt doar amintiri, consemnate în arhive, despre istoria, privită din alt unghi, a oştirii noastre.
“Domnule comandant, raportez, vreau să mă însor!”
Dacă ar fi să facem un exerciţiu de imaginaţie, întorcându-ne în timp, în anul 1900, am fi cu siguranţă martorii unui schimb de replici între un ofiţer şi comandantul său, într-o cazarmă din România. Ofiţerul – “raportez, domnule comandant, vreau să mă însor!”. Comandantul – “am plăcerea să-ţi înmânez autorizaţia de căsătorie!”. N-am ales din întâmplare acel an, pentru că în ziua de 3 martie apare “Legea căsătoriilor militare”. Chestiunea aceasta fusese în atenţia autorităţilor încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu numai la noi, dar şi-n Occident. Descoperim astfel condiţiile pe care statul român le punea, în primul an al secolului XX, femeilor care doreau să devină soţii de ofiţeri. Domnişoara avea nevoie, înainte de toate, de un “certificat de moralitate”. Semnată de cinci persoane care o cunoşteau bine pe aspirantă, declaraţia scotea în evidenţă reputaţia ei de netăgăduit în societate. Dar nu numai atât, pentru că viitoarea “doamnă ofiţer” trebuia să îndeplinească esenţiala condiţie pentru bunul mers, material, de data asta, al familiei ce tocmai era pe cale de-a se constitui – zestrea.
Ce aleargă după militar? “Sărăcia, femeile şi praful” – în anul 1900
Vorba veche, din popor, cum că după militar “aleargă sărăcia, femeile şi praful”, părea luată în serios de oficialităţi. Rândurile ce urmează explică o viziune, aşa cum era prezentată cum mai bine de un secol în urmă, dar şi o stare de fapt – bărbatul o fi general la el în unitate, dar acasă femeia-i baza. Poftiţi de citiţi – “mai mult decât orice om, ofiţerul are nevoie de o viaţă privată liniştită şi de un tovarăş încrezător, căruia să-i împărtăşească tot ceea ce simte, căci el, mai mult decât orice, este expus să petreacă cea mai mare parte din viaţa sa departe de părinţi şi rude, singurii care l-ar putea sfătui. Iată dar absoluta necesitate ca ofiţerul să fie căsătorit, căci numai soţia poate fi în stare să înlocuiască pe părinţii şi rudele ofiţerului, ba chiar îi poate înfrâna multe din pasiuni, pe care poate nici părinţii, nici rudele nu ar fi în stare să le înfrâneze”. Aveţi astfel ocazia să cunoaşteţi viaţa de soldat dintr-un cu totul alt unghi – reglementarea căsătoriei militarilor români – în conformitate cu legile care s-au tot schimbat în diverse etape ale existenţei acestei ţări. Informaţii obţinute de la Serviciul Istoric al Armatei, şeful acestei instituţii, comandorul doctor Marian Moşneagu, fiind cel care a şi realizat un amplu documentar pe această temă.
Vârsta minimă la care ofiţerul putea să spună “da” – 23 de ani
Domnule ofiţer – sau subofiţer, după caz – ai 23 de ani împliniţi? Da. Atunci, conform legii, te poţi însura. De la acest prim punct începeau procedurile. Armata aştepta de la viitoarea doamnă documente legate de zestre. De pildă, femeia să aibă un capital, un fel de depozit bancar, cum i se spune azi, din care să fie asigurată o dobândă anuală. Ei bine, această dobândă trebuia să fie de 2.500 de lei, în cazul în care domnişoara se mărita cu un locotenent. Dacă domnul era căpitan, venitul anual se putea reduce la 1.500 de lei. După probabilul principiu – soldă mai mare, zestre mai mică. Nu numai banii puteau constitui dota. Poate că domnişoara avea de la familia ei titluri de stat – aducătoare de venituri în sumele deja prezentate. Sau proprietăţi – imobile, terenuri – la fel de profitabile. Toate fiind certificate în prealabil la tribunal. Actele doveditoare erau prezentate comandantului Corpului de Armată, cel care emitea autorizaţia de căsătorie pentru subalternul său.
Ministerul de Război primea raportul despre nuntă
Viaţa intra pe făgaşul ei – nunta, petrecerea. Dar ofiţerul nu uita că mai are o procedură de îndeplinit, în cel mult o lună din momentul în care şi-a unit destinul cu femeia lui. Era obligat, la întoarcerea în garnizoană, să dea raportul – la ce biserică s-a căsătorit şi ziua exactă a evenimentului. Toate aceste date erau înscrise în Registrul Matricol al ofiţerului. Informaţiile erau trimise apoi la Ministerul de Război. Pe aceeaşi filieră – unitatea militară şi Minister – circulau, în timp, toate etapele vieţii ostaşului, când i s-au născut copiii, dacă a divorţat, când s-a căsătorit a doua oară. Dacă se întâmpla ca ofiţerul se se recăsătorească, atunci cea de-a doua soţie trebuia să aibă şi ea propria-i zestre.
Aportul nevestei la solda ofiţerului
Nu trebuie să ne imaginăm însă că statul român lua zestrea cu totul şi o punea în braţele ofiţerilor. Soldaţii aveau dreptul numai la veniturile obţinute din dota soţiei, nu la capitalul însuşi. Avem, iată, nişte date din anul 1897, ca să ne dăm seama cum funcţiona acest principiu. Dacă un locotenent avea pe atunci solda de 400 de lei, venitul său se rotunjea cu încă 125 de lei pe lună – bani rezultaţi din ceea ce producea, în numerar, zestrea. Am mai primit şi alte calcule, de data asta din perioada interbelică, mai precis anul 1937. Un sublocotenent câştiga anual suma de 5.640 de lei, însemnând totalul soldei şi al venitului din zestre. Câştigul unui locotenent – soldă plus dotă – ajungea la 6.192 de lei, tot pe an.
Consiliu de Război pentru cine se căsătorea fără aprobare
Legea era foarte aspră cu cei care încălcau aceste principii. Dacă îndrăzneai, ca militar, să te căsătoreşti fără acceptul superiorilor tăi, cazul era imediat raportat comandamentului Corpului de Armată, în subordinea căruia se afla unitatea la care activa incriminatul. Fără niciun fel de discuţii, ofiţerul în cauză era dat afară din Armată prin Înalt Decret Regal. Şi nu numai atât, pentru că se putea ajunge la ceva mult mai grav, dacă erai încadrat la nesupunere şi act de indisciplină. Pentru aşa ceva riscai să fii judecat în Consiliul de Război.
Căsătoria neregulamentară desfăcută la ordin
Dacă alte state europene – Franţa sau Italia – aveau şi ele reglementări în privinţa căsătoriei militarilor, în schimb legislaţia românească se remarca prin intransigenţă. Cum altfel să priveşti situaţia în care era pus un ofiţer de-al nostru care încălcase regulile, când căsătoria putea fi desfăcută la ordinul superiorilor lui?! Situaţia s-a mai îmblânzit pe parcurs, vinovatul fiind amânat de la avansări. Cert este că, aşa cum se arată în documente, viaţa de familie a ofiţerilor Armatei Române era mereu în atenţia eşaloanelor superioare.
O încercare de-a elimina concubinajul, în 1921
Dar, cum se întâmplă mereu la noi, românii găsesc portiţe de-a ocoli legea, astfel că în rândul militarilor apare fenomenul concubinajului. Conducerea ţării ia act de situaţie şi, în 1921, prin Înalta Apostilă a Regelui, se acordă o lună, între 27 februarie şi 27 martie, timp în care cei care depuseseră cereri de căsătorie au primit aprobare de nuntă fără să mai fie nevoie ca soţia să aibă zestre. Acesta era şi motivul pentru care cuplurile nu se căsătoriseră – ofiţerul se îndrăgostise de o fată săracă. Autorităţile nu renunţă totuşi, sub niciun chip, la sfântul principiu al moralităţii. Acest aspect fiind rezolvat, se dă aviz faborabil rapoartelor Ministerului de Război – având numerele 13352 şi 13353 – din anul deja menţionat. Se impune însă o condiţie decisivă ofiţerilor – să recunoască oficial copiii rezultaţi în timpul concubinajului. Vizată în acest sens era perioada cuprinsă între anii 1919 – 1921.
Nevasta nu trebuia să ştie neapărat limba română
Pe cât de dură, pe atât de lipsită de discriminare era totuşi legislaţia românească. O nouă reglementare a căsătoriei militarilor apare în 4 aprilie 1931. Soţiile ofiţerilor români puteau fi de orice etnie sau religie. Noua lege nu impunea femeilor nici măcar să cunoască limba română, în cazul în care domnul pusese ochii pe o divă din altă ţară. Zestrea nu mai era nici ea o povară. Pe lângă reducerea cuantumului dotal acordat în fiecare an militarului, apare ceva nou – soţiile ofiţerilor superiori sunt scutite de această responsabilitate. Moralitatea rămâne, în continuare, decisivă pentru domnişoarele dornice de-a se mărita cu un ofiţer al Armatei Regale.
Corupţie versus moralitate
Moralitatea, bat-o vina! Un subiect delicat asupra căruia, în 1937, se apleacă colonelul magistrat Vasile Chiru, consilier la Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie, într-un amplu material publicat în “Pandectele militare”, luând în discuţie tot angrenajul legislativ al mariajului militarilor români. Şi ce scoate în evidenţă autorul – “modul de constatare a moralităţii viitoarei soţii şi a familiei sale, aşa cum cere regulamentul, nu prezită eficacitatea cerută”. Altfel spus, femei cu un trecut îndoielnic puteau ajunge soţii de militari în baza acelui certificat de bună purtare, o hârtie, iată, fără valoare, dacă era mistificată. “De aici se naşte apoi un rău pentru familia militară, de o gravitate excepţională, adică pierderea sentimentului de camaraderie între ofiţerii însuraţi”, trage concluzia specialistul în privinţa slăbiciunilor legii.
Te însori numai cu românce
Se putea oare ca politica să nu-şi bage coada şi-n sentimentele militarilor noştri?! Mai întâi, războiul intră cu bocancii în viaţa intimă. Vedem ce s-a întâmplat în 1941. Atunci sunt emise două decrete – 1867 şi 1909 – în luna iunie. Primul elimină, pentru toate categoriile de soldaţi, condiţia zestrei de la viitoarea soţie. Dar impune alor noştri să se însoare numai cu românce. Al doilea decret transmite ofiţerilor că, în afară de românce, se pot uita şi după italience sau nemţoaice. Că doar erau reprezentantele aliaţilor noştri la vremea aceea, nu-i aşa?!
Comisarul politic
Tot despre politică, de data asta în regimul comunist. Noua orânduire vrea, e drept, dintr-o cu totul altă perspectivă, să controleze viaţa privată a militarilor români. Viitoarele neveste erau verificate, dar nu la moralitate, ci numai în ceea ce priveşte originea socială, de unde să reiasă “devotamentul faţă de Republica Populară România”. Dacă ataşamentul femeii faţă de culoarea roşie a drapelului era de netăgăduit, atunci comisia – formată din comandantul unităţii şi adjunctul său – aproba căsătoria. Nu peste mult timp îşi va face apariţia în “peisaj” şi ofiţerul politic al unităţii militare. El va avea ultimul cuvânt în obţinerea permisiunii de căsătorie, în conformitate cu măsurile impuse prin Decretul 352 din 18 martie 1950. Istoria consemnează, cel puţin scriptic, după perioada Gheorghiu-Dej, eliminarea tuturor obstacolelor – birocratice, politice sau de altă natură – în calea iubirii pe care un militar o nutreşte faţă de aleasa lui. Azi au rămas doar amintirile. E-he, de pe vremea când era bunica fată…
