Regina Ana a României, care s-a stins din viaţă pe 1 august 2016, a lasat una dintre cele mai semnificative mărturii referitoare la transformările prin care a trecut țara în anii de după căderea comunismului.
”Majestatea Sa Regina Ana a României a fost un martor privilegiat al Istoriei. Putem spune că a fost un martor obiectiv, care a venit cu o prospețime a ochiului în țara sa, pe care o descoperea după lungile decenii de exil, și care a remarcat lucruri pe care noi nu le mai vedeam. De aceea, rândurile Reginei sunt importante nu doar pentru monarhiști, ci și pentru istorici”, spune istoricul Leonard Horvath, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“. Gândurile Reginei au fost puse pe hârtie în volumul ”Ana a României. Un război, un exil, o viață”, care a apărut grație eforturilor Principelui Radu al României.
Citește și: VIDEO. Portret. Ana, Regina-Soldat a României
Ea a descris câteva dintre cele mai importante orașe ale țării. Rar au fost scrise în acea perioadă rânduri atât de frumoase, dar realiste, despre București. Tot Regina Ana a reușit să surprindă atmosfera din Timișoara, din Iași sau din Cluj.
„Nu am crezut niciodată că România va fi liberă“
„Regele a plătit scump prin așteptarea lui. În ce mă privește, nu am crezut niciodată că România va fi liberă. Nu! Și am plătit cu durata unei vieți această așteptare, fiindcă România se afla în inima mea, fără să fie în amintirea mea. Așteptarea este o suferință, dar mai ales gândindu-te la ceilalți, nu la tine însuți. Noi eram liberi, aici, în timpul deceniilor înghețate, negre. Puteam spune tot ce gândeam, în vreme ce acasă oamenii au suportat cincizeci de ani de opresiune.
Ideea că oamenii se puteau trezi denunțați în orice clipă, ce oroare! Povestea unei înalte activiste care și-a denunțat propriul soț pentru a evolua în ierarhia politică și care l-a condamnat astfel la moarte e oribilă!
Dar această așteptare de cincizeci de ani nu a fost numai o suferință. A fost și un ecou, asta ne-a îmbogățit, ne-a făcut să înțelegem mai bine lumea, ființa omenească, valorile vieții.
Sunt totuși cincizeci de ani de așteptare!
Mulțumesc în fiecare zi pentru tot ce am primit în acești ani. În timp ce ceilalți bieți oameni… Ei nu aveau nimic, nu puteau privi către nici un viitor, fiindcă viitorul nu exista. Cum spune Regele adesea, era ca un tunel. Tunelul s-a deschis și ei au văzut lumina. Și noi am văzut lumina o dată cu ei”, descria Regina Ana a României lunga perioadă de exil care a început o dată cu abdicarea Regelui Mihai I, în 1947.
Paște, 1992. Legănați de valul binefăcător de trupuri și suflete
Unul dintre cele mai emoționante momente s-a petrecut în anul 1992, când Regele Mihai I și Regina Ana au putut să își serbeze Paștele în țară. Un milion de bucureșteni a întâmpinat Familia Regală, într-un moment de o intensitate extraordinară, care a mai fost atinsă doar în anul 1999, în timpul vizitei Sfântului Ioan-Paul al II-lea în București.
”Prima oară când am atins pământul României a fost în 1992, la Suceava. Era pentru întâia dată când, după mai multe încercări de a veni în Țară oprite brutal de autorități, am putut, într-adevăr, petrece trei zile în România. Invitația venea de la arhiepiscopul Pimen, care a spus că pentru a se putea îndeplini canonizarea lui Ștefan cel Mare este nevoie ca Unsul lui Dumnezeu, regele Mihai, să meargă și să îngenuncheze la mormânt.
Am ajuns de Paște. A fost o sărbătoare minunată. O mulțime de români au sosit de peste tot. Autoritățile de atunci au încercat să oprească oamenii să vină cu trenul sau pe șosea, și atunci românii au trecut peste câmpuri. Formidabil! Apoi am mers la Putna. Era prima oară când vedeam o mănăstire, o procesiune de Paște, nordul țării, România în general. A fost magnific, fiecare secundă aducea câte ceva și dura o eternitate.
L-am admirat pe arhiepiscopul Pimen, este un om curajos; de fiecare dată când l-am vizitat mai apoi, ne-am simțit ca acasă. Arhiepiscopul Pimen a rămas cu noi tot timpul, inclusiv în Capitală. La București, de la aeroport am trecut pe sub Arcul de Triumf, către centrul orașului; nu a văzut nimic pe acest traseu, din… fericire! Numai oameni și flori, eram ca într-un submarin. Nicolae se afla între noi, la mijloc, pe bancheta din spate a mașinii. Priveam împrejurul nostru și nu vedeam nimic decât flori și oamenii cei mai apropiați de mașina noastră. Am mers așa mai mulți kilometri, legănați de valul binefăcător de trupuri și suflete care ne acompaniau într-un fel de dans al bucuriei. Ceea ce mi-a rămas întipărit pentru toată viața este zâmbetul larg care lumina fiecare față ce ne-a ieșit în cale.
Citește și: Ce înseamnă astăzi Casa Regală pentru români
La biserica Sfântu Gheorghe m-au frapat cel mai mult oamenii suiți în copaci; nu știu de ce, este o imagine ce mi-a rămas întipărită în minte. Am sperat tot timpul că nu au să cadă de acolo. Pe urmă a vorbit Regele, cu Nicolae alături de el. Ca să ajungem înapoi la hotel, la fel, ne-a luat o oră și jumătate. Altă mulțime”, spunea Regina Ana.
București – un oraș care se păstrează pentru el
Regina Ana a descris și Bucureștiul. Dincolo de clișee, pentru ea, într-adevăr, Bucureștiul era fratele mai mic al Parisului natal.
”Bucureștiul e o capitală așa cum sunt toate capitalele lumii. Asta spune totul. Este ca Parisul. Te pierzi într-un astfel de oraș, dar, în același timp, ai atât de multe de văzut. Sunt locuri minunate de admirat, de cunoscut, dar e un oraș care se păstrează pentru el însuși, nu e un spațiu care se dăruiește. Parisul e la fel. Poți vedea ceea ce este frumos și unic la Paris, dar nu vei ajunge să cunoști Parisul. Aș spune că Bucureștiul e la fel. Aceasta se întâmplă nu numai pentru că e un mare oraș, ci și pentru că bucureștenii au ”mentalitate de mare oraș”. Sunt ocupați și grăbiți. Nu e ca într-un sat. Satul e diferit, are o căldură care vine de la pământ, care vine de la suflet, și asta face întâlnirea cu el diferită.
Bucureștiul are, ca orice mare oraș, o atmosferă a lui specifică. Am apreciat-o imediat ce am cunoscut-o: vibrantă, energică, colorată, amestecând accente orientale cu începutul unei culturi occidentale. Dar mai important decât toate acestea este caracterul foarte românesc al Capitalei. Nu numai în aspectul ei exterior, prin clădirile care au supraviețuit timpului și bunului plac ceaușist, dar și prin lumina ei, prin felul ei autohton de a pulsa vitalitate.
De Capitală ne leagă momente importante și emoționante, în ultimul deceniu. La București au fost sute de mii de oameni pe străzi ca să-l vadă pe Rege pentru o clipă în mai 1992 și zeci de mii de oameni în 1997, când Regele a primit înapoi pașaportul în urma deciziei guvernamentale că luarea naționalității, în 1948, este un act nul. Dar rămâne diferit de alte locuri. Nu vorbesc de oameni, vorbesc de oraș. Persoanele pe care le-am întâlnit în București au fost minunate. Însă atmosfera de mare oraș, un pic impersonală, un pic nepăsătoare, un pic cinică se face simțită și în capitala noastră. Este totuși adevărat că, de îndată ce marile mulțimi populează străzile largi, începe să se simtă sufletul, iar atmosfera are o vibrație unică.
La București au fost momente foarte diferite: fie foarte mediatizate, pline de căldură, fie de completă singurătate. Această singurătate am simțit-o de câteva ori în impersonalele case de protocol comuniste, când clasa politică de toate culorile evita contactul cu noi.
Când Regele a primit înapoi pașaportul românesc, pe 28 februarie 1997, au fost în București zeci de mii de oameni: la aeroport, în Piața Universității, la Mormântul Eroului Necunoscut, în Piața Palatului, la Patriarhie. Dar nu reacționa doar Bucureștiul, chiar dacă totul se petrecea la București, era suflul unei țări întregi. Desigur, situații speciale ca aceasta numai la București pot avea loc, fiindcă e inima țării. Și atunci nu e numai orașul, ci toată țara care vorbește, prin Capitala ei.
Există un loc la București pe care-l port în inimă: Muzeul Satului. Este bine organizat, dă o imagine sugestivă a satului românesc, arhitectura țărănească e minunată; simplitatea satului românesc e vibrantă. Am admirat fiecare casă din acest excepțional muzeu în aer liber. Fiind așa de mulți ani departe de satele adevărate, mi s-a părut un miracol să văd, la fiecare pas, o altă regiune, un alt port, o altă culoare, un alt detaliu.
Prima vizită la Muzeul Satului
Dar este adevărat că și cealaltă arhitectură, cultă – dacă aș putea-o numi astfel – e splendidă, atunci când nu este ciopârțită de barbaria comunistă. Când am descoperit frumusețile de clădiri interbelice din București, mi-am spus: ”Dumnezeule, ce asemănare cu Parisul!”. Este cu adevărat incredibil unde se afla România în anii 1940, cu toate dezastrele provocate de război, și unde a fost adusă după alte patru decenii!
Am locuit la București în câteva ocazii în casa principesei Elisabeta. A fost tare trist: erau acolo prea multe amintiri pentru Rege, nu m-am simțit în largul meu în acea casă. Același lucru la castelul Bran. Au fost prea multe necazuri, prea multă suferință la Bran, am simțit prea multe incertitudini. Această suferință s-a petrecut în ani pe care nu i-am cunoscut, dar despre care știu foarte bine. Bănuiesc că nu i-a fost ușor reginei Maria să suporte între aceste ziduri izolarea și singurătatea la care o forțase în mod nedrept fiul ei cel mare. Am simțit toate astea și am cerut să plec. Găsesc arhitectura castelului Bran foarte frumoasă, e magnific ceea ce-au reușit ei să facă pe stânca aceea. Vila Elisabeta îmi amintește prea mult de trecut. Un trecut neplăcut.
În ultimii ani am locuit pentru câteva zile sau săptămâni la vila K2, o vilă de protocol care ni s-a pus la dispoziție, contra cost, de două ori. Pentru mine, K2 (ce nume!) este o construcție, o clădire. Fără suflet. Mi-a plăcut numai scara de lemn, care e frumoasă și impozantă, grațioasă, precum și un tablou din sufragerie care înfățișează o barcă de pescuit. Dar tot restul nu e decât un loc de cazare. Casa aceasta a avut suflet în momentul în care au sfințit-o doi preoți. E o casă în care ne-am simțit închiși din nou. Simt acolo ochi care ne privesc tot timpul. La Versoix nu sunt ochi în jurul nostru, sunt doar câini.
Timișoara – un oraș vesel și deschis
Regina Ana mărturisea că, poate, cele mai mari emoții le-a simțit când a vizitat capital Banatului, locul de unde a început Revoluția anticomunistă. „Timișoara e un oraș foarte frumos. Mă uit la primele fotografii ale Margaretei și ale Sofiei la Timișoara în plină iarnă, în ianuarie sau februarie 1990. Crăpau pietrele de frig, și ele au depus o coroană de flori la mormântul eroilor; ce sentiment de neuitat! La vremea aceea, Timișoara era încă departe de mine.
Și apoi mitropolitul Nicolae, care e un om sfânt. Așa cred eu.
Orașul este deschis și vesel, mai puțin greoi ca Bucureștiul. Din acel prim an al meu la Timișoara am revăzut pe mitropolitul Nicolae în fiecare an. Iată un om care înțelege totul! De fiecare dată a organizat pentru noi un dejun ecumenic la care au venit reprezentanți ai tuturor bisericilor: catolicii erau acolo, greco-catolicii, protestanții, evreii și musulmanii, toți împreună”, povestea Regina Ana.
Iașiul spiritului moldav
Regina Ana a descoperit cu mirare și Iașiul, vechea capitală a Moldovei și locul unde se refugiase Familia Regală în timpul Primului Război Mondial.
”Orașul e plin de atâtea monumente, încât nu știi de unde să începi! Palatul, mitropolia, primăria, teatrul, filarmonica, muzeele, universitatea și atâtea altele…
Catedrala mitropolitană e mare, foarte frumoasă, complet diferită de cea de la Timișoara ca stil arhitectural, dat tot măreață, impozantă. Spiritul moldav e atât de prezent, cu o istorie așa de bogată, așa de densă, de puternică!
Am locuit tot timpul vizavi de catedrală, alături de parcul Teatrului Național, unde luminile nu mergeau prima oară, dar merg mereu de atunci încoace. Mitropolitul Daniel ne-a primit foarte bine, la fel ca și primarul Simirad. Mitropolitul Daniel a venit la Versoix de mai multe ori, e un om foarte deschis, cultivat, foarte tânăr, trebuie să se maturizeze puțin, nu are încă vârsta la care ți-ai format o filozofie de viață deplină”, povestea Regina Ana.
Cluj – un oraș care impune respect
Regina Ana a României a iubit foarte mult Clujul. ”Un oraș monumental, în care arhitectura impune respect și arată forța spiritualității noastre. Nu pot uita un detaliu mai degrabă personal, subiectiv: după o zi plină de evenimente, în iulie 1996, am luat loc la miezul nopții în restaurantul gol al hotelului unde locuiam, împreună cu Margareta și cu Radu. Deodată a apărut un grup de femei și de bărbați, îmbrăcați foarte elegant, care au cântat câteva cântece în cor. Am încheiat într-un fel foarte emoționant și original acea zi.
Muzeele Clujului, vizita la catedrala ortodoxă, urmată de dejunul oferit de arhiepiscopul Bartolomeu. A fost o plăcere să-l cunoaștem pe acest erudit și fermecător arhiereu.
Și preoții protestanți care ne așteptau în prag la Cluj, înșiruiți ca profesorii de la Sorbona. Și biserica greco-catolică de la Cluj, cu atmosfera ei intimă și primitoare”, scria Regina Ana.
