O mamă cu patru copii îndrăznește să înfrunte, în 1946, imperiul sovietic, nesocotind ordinul deportării pe viață în Siberia. Fug cu toții din pustiu, cu gândul întoarcerii în Basarabia natală. Pe care o vor găsi însă sufocată de foamete. Astfel continuă povestea lui Boris Vasiliev, copilul care, încă de la opt ani, în 1940, fusese martorul unei tragedii naționale, începând cu ocuparea Basarabiei de către sovietici și continuând cu deportarea în masă a basarabenilor.
Sate întregi au fost evacuate, începând din 1941, din Basarabia în Siberia.
Citește și: Serial RL despre ocuparea Moldovei de către URSS (Episodul 2): Drumul sclavilor
Ajungeau în acest fel rudele și prietenii să trăiască alături, unii de alții, chiar și în celălalt capăt al lumii. Se știu exemple, spun azi istoricii, de clase întregi, cu elevi și profesori, care au luat, umăr la umăr, calea exilului.
Două riscuri mortale
Când se decide să fugă din mijlocul pustiului, Maria face un prim pas. Se mută, cu tot cu cei patru copii ai ei, într-un sătuc de pe malul fluviului Ob, unde locuia mătușa Ileana Vidru. Maria învățase deja orarul vaporului care mergea de la Surgut până în Tyumen, oprind în diverse locuri, în dreptul satelor. Existau două mari pericole în călătoria cu vaporul. Primul era legat de raziile pe care le făcea NKVD-ul. Dacă ar fi fost prinși, Maria ar fi fost arestată, iar copiii ei duși în lagăre pentru orfani. Celălalt risc nu era cu nimic mai prejos. Hoții roiau pe vasele de pasageri și nu de puține ori se întâmpla ca anumiți oameni să dispară pur și simplu. Erau aruncați peste bord de infractorii care doreau să pună mâna pe bagajele celor uciși. Cu cât aveai gențile mai mari, cu atât deveneai o atracție mai mare pentru tâlhari.
Sub puntea vaporului
Cât despre biletele de călătorie, nici nu se punea problema să cumperi așa ceva. Ar fi trebuit să prezinți documentele de identitate. Ceea ce nu era cazul Mariei Vasiliev, un “dușman al poporului” care nu avea dreptul să se miște din locul în care fusese obligată să trăiască. Femeia reușește totuși, cu tot cu odraslele sale, să se strecoare pe vas. Boris își amintește de zilele în care stătea mereu ascuns pe unde putea, în cel mai mic ungher, mai ales când vaporul făcea câte o escală și vedea cizmele ofițerilor de securitate cum umblau în lung și-n lat, de-a lungul punții și coridoarelor.
La fel și frații, și mama lui. Vaporul se mișca greoi, mergea împotriva curentului, ieșind de pe cursul fluviului Ob și intrând pe albia râului Irtâș, trecând de orașele Hanti-Mansiik și Tobolsk. Boris își face curaj și, prin ochiul unui gemuleț, admiră peisajul. Era tare curios să vadă în special Tobolsk, știind de la învățătoarea lui că aici se născuse marele savant rus Dmitri Mendeleev. Se apropia însă iarna polară și cursul apei este sugrumat de ghețuri. Copilul își amintește de un spărgător de gheață, “Ermak”, care a venit în sprijinul vaporului de pasageri, deschizându-i calea spre apropiatul oraș Tyumen.
Biletele salvatoare
De-aici înainte, trenul era unica soluție pentru deplasare. Mama și copiii ajung în gară. Și, din nou, problema biletelor. De care fugarii nu pot avea parte. Părea că aici li se ridicase o barieră de netrecut. Era acea răscruce de drumuri între viață și moarte. După o zi și o noapte de așteptare vor întâlni aici un ofițer rus. Rănit pe front. Era unul dintre cei care cuceriseră Berlinul. Abia acum se întorcea acasă. Pieptul înveșmântat cu medalii abia se ținea drept, sprijinit în două cârje. Vede copiii care stăteau într-un colț. Vrea și el să se odihnească în apropierea lor. Boris fuge să-i aducă un scaun. Bărbatul întreabă ce-i cu ei. Maria era și ea de față. Spune că au fost atacați de hoți, că nu mai au acte, nici bani, și de aceea nu pot lua bilete. El întreabă unde se duc ei și află că la Chișinău.
Nu se știe ce-o fi fost în capul ofițerului, dacă și-a dat seama cine erau cu adevărat femeia și copiii ei. Dar se ridică, cu greu, îndreptându-se spre unul dintre ghișee. Toată lumea se dădea la o parte din calea lui, civilii și în special soldații care roiau prin gară. Eroul de pe front era respectat de toți. După un timp, se întoarce la Maria și-i întinde biletele pentru ea și copiii ei. Aveau asigurată călătoria până la Chișinău. Mai întâi, cu trenul care venea de la Vladivostok și se îndrepta spre Moscova. De acolo, alt tren. Până acasă. Femeia are lacrimi în ochi, în faţa binefăcătorului ei. Bărbatul zice că şi el îşi caută feciorul, de care nu mai ştie nimic, sperând ca, după atâţia ani de război, să-l regăsească. Maria scoate de la piept icoana pe care o păstrase de la cununia ei, cea a Sfântului Nicolae, făuritorul de minuni. Ca semn de mulţumire, dar şi de împlinire a visului de tată. Ofiţerul s-a făcut apoi nevăzut.
“Când mămăliga se vinde la cântar, e jale și amar”
Chișinău. Din nou acasă. Era în ziua de 4 noiembrie 1946. Boris își dă seama cât de mult se schimbare, în rău, acest oraș, față de perioada României Mari, când venea aici, alături de tatăl lui. Nu mai erau magazinele pline cu mărfuri, căruțele care gemeau sub greutatea peștelui, a grânelor, nici oamenii frumos îmbrăcați și zâmbitori. Acum se stătea la coadă, la câte un colț de stradă, să cumperi mămăligă. Se dădea câte o felie. “Când mămăliga se vinde la cântar, e jale și amar”, spune mama, cerând vânzătorului patru felii. Doar copiii ei au mâncat. Ea nu și-a luat. Nimeriseră în mijlocul foametei care măcina, în acel an, Basarabia. Alt mijloc de transport trebuie căutat, de data asta spre satul lor, Molovata. Reușesc să urce într-un camion atât de plin, încât unii oameni stăteau agățați de caroseria lui.
Citește și: Serial RL despre ocuparea Moldovei de către URSS: ”E plină Siberia de cimitire ale copiilor Basarabiei”
Ajung în cele din urmă în Dubăsari. De acolo, pe jos, de-a lungul malului drept al Nistrului. Se întorc într-o lume pe care n-o mai recunosc. Casa lor fusese dată noului director al școlii locale. Exista în comună un fel de instituție numită “Comitetul sărăcimii”, care le acordă dreptul de a sta într-o anexă a gospodăriei care le aparținuse până în 1940. Au norocul să-și regăsească o parte din rude. Boris vorbește despre bunicul lui, cel care îi salvează de înfometare, dăruindu-le “o văcuță”. Noaptea, stăteau cu ea în aceeași cameră în care dormeau Maria și copiii, cu zăvorul tras. Altfel, nu și-ar mai fi văzut animalul, jafurile fiind la ordinea zilei. Nu era acoperiș de sub care să nu se audă vaiete, în fiecare zi. Moartea își arunca năvodul în stânga și-n dreapta. Cimitirul se afla sub stăpânirea câinilor care trăgeau de cadavrele din gropi, devorându-le. Peste morți abia dacă fusese aruncat un parf de pământ. Nimeni nu se mai ostenise să sape mormintele suficient de adânci, încât cel puțin liniștea morților să fie respectată.
Mama, “o sfântă”
Puterea sovietică obliga țăranii basarabeni să dea trei cote de cereale la stat, vara, toamna și iarna. Oamenii nu mai rămâneau cu nimic și unica lor speranță era pădurea. Culegeau de acolo tot felul de ierburi. Le fierbeau, încercând să-și potolească foamea. Unii se umflau și își pierdeau capacitatea de-a mai merge. Se târau în propria ogradă. Până la ultima suflare. Boris vede parcă și azi în fața ochilor strachina cu zeamă în care număra cele câteva boabe de fasole. Doar cât să dea gust apei aburinde. Dar mama lui, exclamă el, era cu adevărat “o sfântă”. Se luptase din răsputeri să-și scape copiii de Siberia. Și reușise. Acum, pe timp de foamete, făcea tot ce putea să le asigure, în fiecare zi, măcar un dram de mâncare. Și nu se dădea bătută.
Al doilea val al deportărilor
Necazurile se țin lanț, în primăvara lui 1949 apărând zvonuri despre un nou val al deportărilor. Planul e pus în practică în primele zile ale lui iulie.
Autoritățile au, în plus, o răfuială specială cu familia Vasiliev, în special cu Maria, cea care îndrăznise, cu trei ani în urmă, să nesocotească ordinea stabilită de imperiul roșu. Molovata începe din nou să fiarbă de teama soldaților care te luau pe sus, în miez de noapte. “Mama îmi spune să-mi duc surorile pe la neamuri și eu să nu mai dau pe acasă”, ascultă feciorul, de 17 ani la vremea aceea. “Vino să te cuprind, dragul mamei, vino să te sărut, puiul mamei, că numai Dumnezeu știe dacă ne-om mai vedea”. Una dintre fete este ascunsă de mătușa Tamara și moș Alexandru sub prispa casei lor, în locul rațelor. Mai multe pietre sunt așezate, în momentul fatidic, la intrarea în acel cotlon, încât nimeni să nu-și dea seama că acolo se află un suflet de om. “Eram acasă, la bunicul, când soldații au rupt ușa, la primul cântat al cocoșilor. O căutau pe mama”, povestește Boris. Femeia fugise la niște rude de-ale ei, în satul Cocieri. Băiatul e dus la sovietul sătesc, pentru interogatoriu. Acolo își întâlnește sora mai mare, Nadejda.
Soldaților nu le-a păsat că e gravidă. Mai avea o lună și urma să nască. Se măritase în 1948. Sora și fratele sunt întrebați cu insistență de anchetatori unde este mama lor.
“Las’, să mă pedepsească pe mine!”
Maria află în cele din urmă de soarta copiilor ei, fetele mai mici ascunse, dar băiatul și fata mai mare sub puterea administrației. Vrea să-și salveze încă o dată copiii și pentru asta decide să se predea. Boris află mai târziu ce spusese mama lui înaintea acelui pas pe care a vrut să-l facă. “Las’, să mă pedepsească pe mine!”. Moscova se răzbună cu vârf și îndesat pe familia Vasiliev, atât Maria, cât și fiica ei, Nadejda, fiind condamnate, în 1949, pentru “evadare” din Siberia și trimise din nou în “așezările speciale” din pustiul înghețat. Nadejda este și mai mult lovită, pentru că pruncul ei, Ilieș, moare din cauza gerului năpraznic.
S-au deschis dosarele tragediei
Va mai trece mult timp până când se va afla întregul adevăr despre drama Basarabiei, în urma ocupației sovietice din 1940. Tabloul decimării în masă are deja conturul unei catastrofe. Cel puțin câteva sute de mii de oameni au fost deportați din 1940 până în 1953. Sunt consemnate trei mari valuri, în 1941, 1949 și 1951. Pe lângă toate astea, alte nenorociri au venit la rând. Epidemia de tifos, din primii ani ai ocupației, face nu mai puțin de 10.000 de victime. Se adaugă foametea din 1946, de data asta numărul morților ridicându-se la 250.000, după cele mai recente aprcieri ale istoricilor. Dar şi cei aproximativ 300.000 de tineri basarabeni trimiși de Moscova pe frontul de vest, până în 1945. Total nepregătiți din punct de vedere militar, marea lor majoritate au fost hăcuiți de dușmani în cursul bătăliilor celui de-al Doilea Război Mondial.
Abia în anul 2010, când președinte, cu mandat interimar, a fost Mihai Ghimpu, este condamnată, prin decret prezidențial, ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Același an marchează începutul deschiderii arhivelor Republicii Moldova, pentru ca adevărul ascuns zeci de ani între dosarele prăfuite, să iasă, în sfârșit, la lumina zilei.
Profesorul Boris Vasiliev
Ne vom întoarce iarăși în timp, de data asta în zilele în care românii dintre Prut și Nistru își reafirmă identitatea, prin limba română pe care o vorbesc și prin grafia latină care trebuie studiată în școlile din Basarabia. Pentru aceste deziderate, aproape un milion de oameni s-au adunat, la 27 august 1989, în Chișinău, la prima Mare Adunare Națională.
Este momentul în care un profesor de la școala din Sărătenii Vechi merge degrabă la Casa de deservire din centrul raional, în Telenești, și cumpără un steag cu trei culori, roșu, galben și albastru. Ar fi trebuit să fie steagul românesc, numai că albastrul era pus greșit, în mijloc. Aleargă la mătușa lui din Sărătenii Vechi, care era croitoreasă, și-o roagă să pună în ordine culorile. Apoi se duce la școala sa, unde, merită precizat, a fost dascăl de Educație Fizică din 1958 până în 1992. Deja se adunaseră acolo cei 900 de elevi ai instituției, alături de dascălii lor. Aproape toată lumea din comună își arsese carnetele de partid, adică 98 de oameni din 100. La fel procedează covârşitoarea majoritate a celor care aveau carnet roşu în toată Basarabia. Și țineți cont că, la finele anilor ’80, chiar dacă își trăia ultimele clipe, URSS-ul încă mai respira. Dar să vedem ce face profesorul nostru. Era ora zece dimineața. Agață pânza tricoloră de frânghia catargului școlii și înalță drapelul românesc. “Tricolorul vestea că mai există ceva sfânt pe acest pământ strămoșesc”. Asta a făcut atunci profesorul Boris Vasiliev.
Acest articol este proprietatea site-ului www.romanialibera.ro. Este interzisă republicarea conținutului acestui articol în lipsa unui acord din partea ziarului România liberă. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa editoronline@romanialibera.ro.
