După ce în primul episod am arătat cum Boris Vasiliev a fost, la opt ani, martorul ocupării de către sovietici a Basarabiei, azi vom continua povestea sa, de data asta referitoare la primul val al deportărilor în Siberia, din 1941.
Citește și: EPISODUL 1. ”E plină Siberia de cimitire ale copiilor Basarabiei”
Au spart porțile, apoi ușa casei. Așa au intrat soldații în locuința soților Vasiliev, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Basarabenii nu mai aveau ce căuta în propria țară. Se hotărâse deportarea lor în Siberia.
Ofițerul sovietic avea lista “dușmanilor poporului” din familia Maria și Ilie Vasiliev. Citește cu gals tare cine sunt “vinovații”, părinții Ilie și Maria, apoi fiicele lor Nadejda, Nastasia și Valentina, cât și fiul lor, Boris. Nadejda avea 13 ani, Boris – nouă, Anastasia – șase, Valentina – trei ani. “Timp de o oră veți fi anchetați, percheziționați și deportați în Siberia”, le comunică ofițerul, în timp ce restul soldaților încep să întoarcă întreaga casă pe dos, să calce în picioare toate lucrurile, să spulbere mobila.
Sticla cu agheasmă
Maria apucă doar covorul ei de cununie, îl înfășoară și înăuntru strecoară o sticlă cu agheasmă. Boris își vede apoi mama îngenuncheată în mijlocul casei, în timp ce soldații roiau în jurul ei. Femeia își face cruce, se apleacă și sărută podeaua. Apoi se lasă luată pe sus, ca și restul familiei. Urcați în căruța lor, în care se aflau și câteva gărzi. Astfel se despart de viața lor de până atunci. Autorul cărții vede, pentru a doua oară, aceeași imagine, a șirului nesfârșit de căruțe scurgându-se din sat. La fel fusese cu un an în urmă, la evacuarea Basarabiei, înaintea venirii rușilor.
Femeile despărțite cu forța de bărbați
Drumul atelajelor urmează malul drept al Nistrului, spre satul Holercani. Dincolo, peste apă, se zăreau casele din Cocieri. Era satul în care se născuse Ilie Vasiliev. Acolo mai trăiau tatăl, surorile și frații lui. Boris își vede dintr-odată tatăl cum se așează în genunchi, cu privirea spre locul său de baștină, și strigă, să-l audă văzduhul. “Adio, mamă din mormânt! Adio, tatăl meu cărunt! Adio, surori și frați! Mă rog de mă iertați!”. Urmează drumul până la Chișinău, istovitor, înfometat. Soldații nu se sinchiseau să-și desfacă, în fața copiilor, conservele cu carne, îndestulându-se. Oamenii sunt duși în gară și băgați în vagoanele de marfă, înghesuiți ca sardelele, încât nu puteau să stea decât în picioare. Pereții fierbeau din cauza căldurii. Trenul ajunge apoi la Tiraspol. Aici se năpustesc soldații în vagoane, smulgându-i pe bărbați. Doar femeile și copiii rămân în această garnitură. Tatăl său își va sfârși zilele în colonia de muncă de la Ivdel, în apropiere de Svredlovsk, oraș din partea de est a Ucrainei de azi.
200 de grame de pâine pe zi, de persoană
Abia după ce se rup în acest fel familiile, femeile și copiii destinați Siberiei primesc mâncare. La fiecare zece persoane se dau câte două căldări. Una plină cu un amestec din fructe, înecate în zeamă, alta cu apă. Nevoile fiziologice depindeau numai de hârdăul pe care-l vor avea pe parcursul întregii călătorii. Prima oprire va fi în regiunea Tyumen. Depor_tații sunt duși în căruțe până în satul Kapraliha. Aici vor avea parte de un fel de case, cu pereții din bârne, căptușiți cu buruieni, și acoperișul din lemn. Sunt lăsați în mijlocul pustiului. De hrană vor avea parte abia a doua zi. Și asta după ce femeile se prezintă la sovietul sătesc, unde primesc câte o foaie pentru fiecare membru al familiei. Era o bucată de hârtie împărțită în tot atâtea pătrățele, câte zile are o lună. Fiecare pătrățică însemna o cartelă pentru pâine. Norma era de 200 de grame de pâine de persoană, zilnic. Copil, indiferent de vârstă, același gramaj. Nimic mai mult pentru adulți. Boris povestește cum își împărțea bucata de pâine în trei bucăți, una pentru dimineață, alta la prânz și ultima, seara. Altceva nu primeau de mâncare. Pâine și atât.
Ciupercile ucigașe
Femeile și copiii de peste 12 ani au fost duși la muncă, să care saci cu grâne, de pe câmp până în hambarele colhozului. Doar cei mici rămâneau toată ziua în colibele lor. Foamea și ploșnițele devorau, încetul cu încetul, viața acestor oameni. O femeie vine de la pădure cu o mână de ciuperci, le fierbe, împărțindu-le copiilor ei. A doua zi, toți au fost găsiți morți, în coliba lor. Nu ținuseră cont de riscul ca ciupercile să fie otrăvitoare. Boris arată cum mama lui, foarte precaută, atrăsese atenția acelei femei asupra pericolului. Maria nu-și lasă copiii să guste din acea mâncare.
Atacul pionierilor sovietici
Zilele care urmează aduc o altă nenorocire. Un vițel de la ferma din apropiere se rătăcise. A pierit pe fundul unei fântâni din vecinătatea deportaților. Basarabencele s-au grăbit să-l ridice de acolo, cu frânghiile, și l-au fiert, când încă nu i se alterase carnea. Era șansa pentru ele și copiii lor de a-și alina foamea. Se face anchetă, căutându-se vinovatul pentru vițelul lipsă din inventarul colhozului, fiind arestată președinta sovietului sătesc. Numai că în sat se răspândește repede un zvon. Deportații ar fi ademenit animalul în fântâna aceea, pentru ca în cele din urmă să-l mănânce. Așa se face că într-una din zile, când femeile și copiii cei mari erau la muncă, zona colibelor e înconjurată de copiii din sat. Era un fel de detașament de pedeapsă. Pionieri sovietici, în uniformă, cu cravate roșii la gât. Trec repede la atac, aruncând cu pietre, răcnind la asediații care se ascunseseră pe unde puteau, îngroziți. Pe un micuț basarabean îl lovesc cu o cărămidă în cap. Boris a ținut minte toată viața scena aceasta, pentru că a stat alături de muribund, până când, în chinuri, și-a dat ultima suflare. Văzând ce făcuseră, atacatorii au luat-o la goană. N-a mai fost nici o anchetă, după aceea.
Lagărul internațional
Vine primăvara anului 1942. Femeile și copiii lor sunt luați din acest sat. Alt tren, de data asta până în orașul Omsk. Aici erau mai multe lagăre, împărțite pe etnii. Basarabenii erau într-o parte, lituanienii în altă parte, apoi ucraineni, bieloruși, germani, letoni, estonieni. Se petrece însă, timp de o lună, zi de zi, o scenă care amintește mai degrabă de târgurile de sclavi. Oamenii din fiecare baracă sunt scoși afară și aliniați. Prin fața lor trec diverși șefi, veniți cine știe de unde, din imperiul sovietic. Conducători de colhozuri, de partid, la nivel local. Ei priveau la fiecare deportat în parte, alegându-i pe cei care li se păreau apți de muncă. Dacă le plăcea de cineva anume, arătau cu degetul spre acea persoană. Apoi se făcea un act de predare-primire între solicitant și cei din paza lagărelor. Au fost multe situații în care familiile erau, încă o dată, destrămate. Fuseseră aleși fete sau băieți de 14 sau 16 ani, în timp ce mamele lor, neinteresante, sub aspectul puterii de muncă, rămâneau în baracă. Lacrimile și strigătele de deznădejde nu impresionau pe nimeni. Maria și cei patru copii ai ei scapă și din acest calvar, rămânând împreună.
Spre Oceanul Arctic
Trec alte câteva luni și, din nou, se dă semnalul de plecare pentru femeile basarabence și copiii lor, cei rămași în baracă. Acum vor călători pe o barjă trasă de un remorcher, mai întâi pe râul Irtâș, apoi pe fluviul Ob, spre Oceanul Arctic, în extremitatea nord-vestică a Siberiei. Pluteau parcă într-o altă lume. Un voiaj de plăcere ar fi căpătat forma unui vis. Boris descrie însă un coșmar. “Era ceață, era vânt, ploua. Și nopțile se făceau din ce în ce mai reci. Se părea că plutim pe o mare, pe un ocean fără sfârșit. Și barja noastră, cu mame, bunici, copii pe ea, era ca o coajă de ou care se putea sfărâma, se putea scufunda la primul val. Era pustietatea Siberiei care ne absorbea și numai fumul remorcherului și sudălmile NKVD-iștilor beți ne mai trezeau la realitate, amintindu-ne că suntem încă vii”. Remorcherul face mai multe escale de-a lungul fluviului. Paznicii aveau liste cu cei care urmau să fie debarcați în diverse sate. Zăreai de departe, pe mal, niște case care-și arătau cu greu siluetele, ieșind din întunericul pădurii.
„Sunteți la dispoziția mea“
Vor ajunge într-un târziu în dreptul unui mal înalt. Astfel se și numea satul de aici, după conformația terenului. Este locul în care sunt obligați să coboare Maria și copiii ei, întâmpinați de comandantul sovietului sătesc, care le aruncă în față ceva despre sabotaj și obligația de a respecta întocmai ordinele. “Voi, sabotorilor și dușmani ai poporului, de acum încolo sunteți la dispoziția mea. Executați ordinul!”. Vor fi repartizați în gospodăria unui fierar. Cinci persoane, mama și cei patru copii, au o singură încăpere la dispoziție, în fapt cămara, în care gazdele păstraseră, până să le vină “musafirii”, proviziile de peste iarnă. Asta le va fi casa de acum încolo. Maria pleacă, de a doua zi, la muncă, la trustul piscicol Tundrino.
„O să fugim“
Următorii ani sunt marcați de speranța acestei femei că li se va permite, ei și copiilor, să se întoarcă acasă. Chiar își ia inima în dinți și face un drum până la Surgut, unde se află comandamentul acestei zone, dar un ofițer NKVD îi râde-n nas, retezându-i orice speranță cu ordinul “tovarășului Beria”. Toți deportații să fie ținuți sub cheie, “ca nimeni nici să nu poată mișca”. Este momentul în care Maria, asemeni unei tigroaice care vrea să-și salveze cu orice preț puii, își pune toate puterile în slujba unui plan, să “fugă de Satană”. Boris repetă în cartea sa cuvintele mamei. “O să fugim. Chiar dacă vom muri pe drum, tot mai aproape de casă vom fi. O să fugim de Satana. Dumnezeu ne va ajuta!”.
România liberă va continua povestea şi în ediţiile următoare.
Acest articol este proprietatea site-ului www.romanialibera.ro. Este interzisă republicarea conținutului acestui articol în lipsa unui acord din partea ziarului România liberă. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa editoronline@romanialibera.ro.
