Iosif Király se plimbă pe aleile labirintice ale memoriei, pe care trecerea timpului şi întâmplările, deopotrivă interioare şi exterioare, le remodelează continuu. În lucrările lui de fotografie, urmăreşte tocmai felul în care realitatea e rescrisă cu fiecare nouă clipire şi declanşare de aparat, dar şi cum, sub învelişul transformării, maşinăria socială merge mai departe cu „piese” din alte epoci.
Într-un interviu realizat de Andra Matzal de la TOTB.ro, fotograful povesteşte despre zece fotografii realizate în etape diferite ale vieţii sale şi despre istoriile din spatele lor, precum şi despre ce înseamnă baia de cultură vizuală în care astăzi ne scăldăm cu toţii.
A început să facă fotografie înaintea Revoluţiei şi tot înainte de 1989 a făcut parte dintr-o reţea internaţională de mail art, prin care artiştii din diferite colţuri ale lumii îşi trimiteau prin poştă diferite lucrări. Pentru Király, aceste schimburi erau, într-o Românie închisă, singurele „tuburi” prin care primea aer din lume. În urmă cu fix 20 de ani, a co-fondat Departamentul de Foto-Video al Universităţii de Arte din Bucureşti, unde predă şi azi. L-am rugat pe Iosif Király, care a susţinut, săptămâna trecută, la New York, două conferinţe despre fotografia românească în arta contemporană, să aleagă zece din imaginile realizate de-a lungul timpului, de care, dintr-un motiv sau altul, se simte foarte legat.
Am stat de vorbă în atelierul lui, ticsit cu cărţi, albume şi cutii în care stau meticulos aşezate lucrările primite de la corespondenţii lui de mail art de dinainte de ’89. O arhivă care, deşi e foarte bine păstrată, ca o capsulă amorsată înainte de era comunicării digitale instantanee, începe să-şi îngălbenească hârtia şi să-şi estompeze cerneala. Pentru Király, arhiva este, de altfel, o metodă de lucru, un instrument prin care scoate la iveală ceea ce memoria nu poate păstra fără să deformeze, dar care, dacă e rearanjată asemenea unui cub rubic, poate reda indicii tocmai despre cum realitatea e prelucrată în circuitele amintirii. Am stat de vorbă despre cele zece fotografii realizate în diferite etape şi despre istoriile pe care se sprijină ele, dar şi despre ce înseamnă baia de cultură vizuală în care ne scăldăm azi cu toţii.
Cu toţii facem fotografii. Asta înseamnă că toţi suntem fotografi?
I.K.: Dintre toate artele, fotografia e cel mai uşor de deprins, din punct de vedere tehnic, dar în acelaşi timp în cadrul ei e cel mai greu să-ţi creezi un discurs personal. Azi, în 3 minute, se fac mai multe fotografii decât s-au făcut în întregul secol XIX. Explozia a pornit chiar la final de secol 19, când Kodak a lansat primele studiouri, unde mergei să-ţi faci fotografii. Apoi a vebit George Eastman, cu ideea lui genială de a crea o reţea şi de a le da oamenilor aparate încărcate cu film, pe care îl trimiteai înapoi prin poştă, ceea ce a dus la răspândirea fotografiei. Acum avem de-a face cu o situaţie similară, dar la cu totul altă scară. Şi atunci şi acum, a existat o minoritate care încearcă să arate că fotografia este şi o artă.
Care credeţi că vor fi urmările acestei obsesii pe care mulţi am căpătat-o, de a ne foto-documenta vieţile?
Şi eu mă-ntreb cum vor arăta albumele foto în 20-30 de ani, dat fiind că din ce în ce mai puţini mai imprimă fotografii. Poate vor fi consumate digital, ca nişte linkuri, care şi ele riscă oricând să dispară, iar ce va rămâne va fi interesant de analizat, deoarece nu mai poţi avea încredere în fotografie.
De ce nu se mai încred oamenii în fotografie, tocmai când ea e mai prezentă ca niciodată?
Una din consecinţele revoluţiei digitale este că fotografia şi-a pierdut caracterul de index, de ştampilă a realităţii. Până nu demult, o fotografie era o dovadă că cineva a fost într-un anumit loc într-un anumit moment; acum, apar frecvent controverse despre imagini modificate sau luate din alte contexte. Să luăm, de exemplu, fotografiile de nuntă din ziua de azi, dintre care multe sunt delirante, cu mirii proiectaţi pe tot felul de fundaluri. În vreo 50 de ani, ne vom putea da seama mai degrabă din ele de gustul şi de intenţiile celor din imagine, decât de realitate. În mod paradoxal, ne întoarcem chiar la situaţia de dinainte de apariţia fotografiei, când majoritatea documentelor vizuale erau gravuri, picturi sau desene. Privindu-le, nu-ţi rămânea decât să crezi că aşa arătau o anume bătălie sau Muntele Fuji, dar nu puteai fi sigur.
Manipularea fotografiei există de când a apărut fotografia, dar iniţial erau mai dificil de făcut, necesita o anume măiestrie şi nu putea fi difuzată amplu, pe când azi orice copil poate lua imagini pe care să le prelucreze sau să le recontextualizeze. În fond, minciuna e o serie de adevăruri repoziţionate. Foarte importantă e şi capacitatea de difuzare a imaginilor: dacă acum 10-15 ani, ca să faci o imagine „virală”, îţi trebuia o agenţie de presă foarte puternică, de anvergura BBC sau CNN, astăzi, dacă ai o conexiune şi o reţea bună şi dacă eşti determinat, poţi s-o răspândeşti de acasă.
Fotografia de presă are, poate, cel mai mult de suferit de pe urma acestei transformări, fiindcă oamenii nu se mai încred în fotografie ca într-o mărturie, ci o privesc ca pe o pictură. Astfel, cu cât imaginea îşi pierde din credibilitate, cu atât sursa trebuie să fie mai credibilă. La această deformare a percepţiei fotografiei şi implicit a realităţii mai contribuie şi competiţiile prestigioase, care oferă premii pentru fotografii frumoase, care să te ducă cu gândul la istoria artei şi care să creeze imagini arhetipale ale evenimentelor lumii: aşa arată războiul din Siria, aşa arată Ucraina, aşa arată Revoluţia română ş.a.m.d.
Citiţi restul interviului şi descoperiţi şi alte imagini marca Iosif Király pe TOTB.ro
Foto: Ecouri. Libertate, Bucureşti 1989-2013. Am folosit imagini realizate de mine chiar în 1989 şi în anii următori. Mă interesează felul în care se schimbă semnificaţia fotografiei, privită la intervaluri diferite de la consumarea evenimentelor pe care le redă. Iar acest exemplu ilustrează foarte bine drumul de la speranţă, la năruirea speranţei odată cu mineriadele şi cu dezamăgirea.( Iosif Király)
