Dintre toate armele Marinei Militare, submarinul este cel mai periculos. Niciodata nu se stie cu exactitate unde se afla si de unde loveste. Din pacate pentru romani, unicul astfel de mijloc de lupta din inzestrarea flotei militare, “Delfinul”, nu se mai poate scufunda din cauza lipsei bateriilor. Echipajul se antreneaza pe uscat in speranta ca odata va putea efectua o imersiune adevarata.
Capitanul comandor Gheorghe Popescu, comandantul submarinului, a ramas printre putinii la bord care sa fi participat la o misiune adevarata. Am stat de vorba in careul navei baza, de fapt un ponton plutitor amplasat langa submarin. Cat sta acesta legat la chei, “baza” este nedespartita de “Delfinul”. Aici dorm si muncesc membrii echipajului. In interiorul submarinului nu este loc sa arunci un ac. Echipajul coboara in interiorul “balenei” doar cand se probeaza tehnica sau se da alarma. In rest lu-creaza la bordul pontonului. Incet-incet, comandantul ma introduce in lumea din adancuri.
Proba “o mila jumatate”
“Ca sa lucrezi la submarin trebuie sa indeplinesti trei conditii principale: trebuie sa vrei, sa fi apt din punct de vedere fizic si sa ai o capacitate deosebita de a invata”. La inceput n-am priceput ce vrea sa zica, insa pe parcurs m-am dumirit. Nu exista o scoala propriu-zisa pentru submarin. Echipajul se formeaza din absolventii Academiei Navale prin simpla optiune a acestora. Este primul pas al “selectiei naturale”. Urmeaza apoi conditia fizica, pe care trebuie sa o ai buna toata viata de acum inainte. Pe langa examenul medical, fiecare om din echipaj trebuie sa alerge fara oprire trei kilometri, putin peste 1,5 mile marine. Cum nu exista o sala de sport, submarinistii isi fac norma la alergare pe dig. Conditia fizica este asemanatoare cu cea a scafandrilor. A treia cheie este, asa cum am mentionat mai sus, capacitatea de a invata. Cum cadetii nu fac nici o pregatire speciala in acest sens pe bancile scolii, majoritatea cunostintelor se dobandesc la bord. Spatiul este extrem de limitat. In timpul misiunii fiecare om are un loc al sau pe care nu-l paraseste. Conditiile reale sunt cu totul altele decat cele prezentate in filmele americane, unde puntea de comanda este un fel de bulevard unde intorci masina. Devine frustrant doar daca cobori cateva minute in burta “balenei”, daramite sa traiesti o saptamana impreuna alti 5 colegi intr-o camaruta de de 1, 5 pe 2 metri. La bordul “Delfinului” nu se fumeaza, cu exceptia timpului cand submarinul iese la suprafata ca sa-si incarce bateriile, ocazie cu care impatimitii se inghesuie in “chiosc” (proeminenta aceea ingusta care se inalta deasupra corpului) pentru a trage un fum.
“Made by URSS”
“L-am luat nou de la rusi in 1986”, isi aminteste “boss”-ul. A fost o adevarata aventura. Pe langa faptul ca echipajul romanesc a parcurs mult mai repede decat prevazusera sovieticii toate etapele pregatirii pentru a putea prelua “scula”, lucru care i-a facut pe rusi sa-si schimbe parerea fata de marinarii nostri, “Delfinul” a sosit in portul Midia in secret. Comandantul ne-a spus ca unul dintre oficialii rusi care a fost la bord pe toata durata voiajului a intrebat mirat unde e fanfara, pentru ca din portul Odessa “Delfinul” a plecat in primul drum spre Romania in sunetul muzicii militare si uralele celor prezenti la chei, lucru pe care sovieticul se astepta sa-l vada si la noi. A urmat apoi perioada de “glorie”. “Totalizam cate 500 sau 600 de ore de imersiune pe an. Din 1996 nu am mai iesit in mare”, continua comandantul. “Delfinul” statea si cate o saptamana in larg. Era o arma de temut. Revolutia a prins echipajul in plin exercitiu. Echipajul lucra cu gandul la cei de acasa. La submarin nu ajungeau prea multe date. Era o arma strategica, pe care nimeni nu trebuia sa puna mana.
Distrugatorul de mituri
In ciuda imaginii prafuite create in jurul sau “Delfinul” este printre cele mai moderne submarine din Marea Neagra. Turcii si bulgarii se antreneaza pe submersibile din anii '50. De altfel, clasa Kilo din care parte “Delfinul” este una dintre cele mai temute. In publicatiile de specialitate, in dreptul denumirii Kilo este trecut “vanator de submarine nucleare”. “Delfinul” a fost conceput de rusi sa distruga submersibilele nucleare. Este complet invelit intr-o alveola din cauciuc iar instalatiile sunt silentioase. “Prac-tic, cei de la suprafata nu-l pot descoperi decat din greseala”, precizeaza capitanul comandor Popescu. Imi vine in minte episodul din Golful Persic, petrecut in timpul primului razboi contra irakienilor, atunci cand o intreaga escadra americana alerga bezmetica sa prinda pe sonar macar unul dintre cele trei submarine Kilo ale Iranului. Boss-ul “Delfinului” ma completeaza: “De atunci acestui tip de submarin i se spune “Black holle”” (Gaura neagra).
Scos pe tusa de politicieni
Simplul fapt ca Romania detine un submarin, chiar si fara baterii, este un avantaj. Conform specialistilor militari, un singur Kilo are puterea de foc echivaleta a trei fregate. In plus, dat fiind caracteristicile exceptionale de “camuflare”, ca sa-l interceptezi si sa-l distrugi pe “Delfinul” iti trebuie o multime de nave specializate in lupta antisubmarin plus elicoptere. Din pacate, “Delfinul” a avut aceeasi soarta ca Mig-urile 29. Avionul si submarinul au fost retrase in plina glorie. Daca Romania a renuntat de zece ani la clasa Kilo, China, India si Iranul si-au vazut de treaba si le-au modernizat. Principala modificare, care poate fi aplicata fara nicio problema si pe “Delfinul”, este modernizarea sistemului de lansare a torpilelor pentru a se putea trage cu rachete.
Un tramvai numit… Varta
Comparativ cu fregatele britanice, “Delfinul” consuma de cinci ori mai putin carburant. Pentru 6.000 mile marine parcurse, echivalentul a 45 de zile pe mare, “Delfinul” “mananca” doar 170 de tone de motorina. Pretul unui set complet de baterii se ridica undeva la 3 milioane de dolari, in cazul in care statul opteaza pentru acumulatorii Varta, cu o garantie de 7 ani. In plus, odata cu submarinul, sovieticii ne-au livrat o cantitate impresionanta de piese de schimb, stoc care inca nu a fost epuizat. Practic repunerea in exploatare nu necesita decat o hotarare la nivel politic. Intre timp, submarinistii cu experienta care au apucat sa execute imersiuni ies la pensie unul cate unul. Locul lor este luat de oameni bine pregatiti, dar care nu s-au scufundat niciodata cu “Delfinul”. In fiecare zi se fac exercitii cu tehnica, dar nimic nu se poate compara cu o imersiune adevarata, atunci cand trebuie sa te ascunzi de navele de suprafata. In prezent, dupa zece ani de inactivitate, echipajul a reusit performanta de a-l pastra intact, cu toate sistemele operationale. Acum nu este nevoie decat de schimbarea bateriilor pentru ca submarinul sa iasa in larg. Dar aceasta arma nu poate fi pastrata la nesfarsit in parcul rece. Incet, incet “Delfinul” se degradeaza si nu va mai rezista mult.
