Am vrut să-l cunosc pe profesorul de biologie Ionică Sava din două motive. Primul este că şi-a dedicat întreaga existenţă copiilor din satul vrâncean în care el însuşi s-a născut, Cândeşti. Al doilea imbold, visul pe care acest om nu l-a abandonat niciodată, cultivarea alunului de pădure la scară naţională. Fructul are o mare însemnătate pentru sănătatea celor care-l consumă. Mai mult, pomul acesta construieşte, prin rădăcinile sale, un adevărat baraj natural în calea alunecărilor de teren, stabilizând zonele deluroase.
Cu adevărat o viaţă în slujba alunului, dacă te gândeşti la cei 38 de ani de când a creat în curtea casei sale, dar şi pe un teren din vecinătate, o adevărată şcoală dedicată acestui arbore. Din mica sa pădure obţine puieţi, oferindu-i gratuit celor care vor să pună bazele propriilor plantaţii. Le explică ce şi cum trebuie să facă pentru îngrijirea pomilor, cu atât mai mult cu cât dascălul a scris şi o carte pe tema asta. Au venit oameni din toată ţara la el acasă. Dacă e să facă un calcul, aşa, la prima mână, probabil că a pus umărul la apariţia câtorva sute de hectare de aluni în toate colţurile României.
Rădăcinile acestui pom ajung, după cum aflu, până la 1,60 metri adâncime, dar în plan orizontal se pot întinde pe o suprafaţă de până la 25 de metri pătraţi în jurul tulpinii. Alunul mai are şi o altă calitate cu totul deosebită. Un exemplar matur reuşeşte să absoarbă până la 1.500 de litri de apă în 24 de ore. Te gândeşti aici la situaţiile în care plouă foarte mult, iar surplusul de apă devine un factor al destabilizării solului. „Rădăcina alunului creează o armătură vegetală care sudează solul de roca-mamă”, sună în mod plastic plastic explicaţia. Gazda face referire şi la un alt pom, nucul. Datele pe care mi le prezintă sunt elocvente. Rădăcina se duce la opt metri adâncime şi până la 64 de metri pătraţi în jurul arborelui.
De la teorie, la practică
Cifrele au sărit din cărţi, fiind sădite în dealurile şi râpele din jurul satelor Dumbrăveni şi Cândeşti, aici, pe plaiurile profesorului nostru. Cel care a produs nu mai puţin de 5.000 de puieţi de nuc. Pe care, ajutat de elevii lui, dar şi de un inginer, Aurel Albei, i-a plantat în ariile de risc pentru alunecările de teren. Asta e poveste veche, începută în anii ’70. Să mai fie azi în picioare aproape 1.000 de nuci, apreciază biologul, oftând, că restul n-au avut o soartă prea bună. Dar cei care mai fac umbră, cu tulpina dreaptă, ţin şi azi pământul în bună ordine, iar de alunecări de teren nu s-a mai auzit de foarte mulţi ani prin părţile astea. Dacă e să privim la nivelul întregii ţări, omul de la catedră susţine că aproximativ 500.000 de hectare din zonele colinare ale României ar putea scăpa de riscul alunecărilor de teren, dacă am lua în considerare soluţiile pe care, iată, natura ni le oferă.
Totul are un început. Ca să vezi că nimic nu-i întâmplător. Gazda mea se confruntă, în tinereţe, cu problema calculilor renali. El spune că operaţia, în cazul său, era riscantă, din cauza mărimii „pietrelor”. Este momentul în care descoperă posibilitatea de a scăpa de acest necaz cu ajutorul alunelor de pădure. Elimină din alimentaţia sa o serie de factori de risc şi, după un tratament îndelungat, dar strict, scopul este atins. A fost salvat de acest fruct cu adevărat miraculos, prin multitudinea proprietăţilor pe care le are. “Miezul de alun are o substanţă care elimină calculii renali”, îmi spune. Şi nu e doar atât, dacă te uiţi spre lunga listă de proprietăţi, de la proteime, grăsimi, glucide şi enzime, până la vitamine şi săruri. „Acizii graşi de tipul Omega-3 protejează organismul împotriva bolilor de inimă, hipertensiunii arteriale, depresiei şi stimulează sistemul imunitar. Miezul de alun nu conţine colesterol”, iată o lecţie de care ar trebui să ţinem seama. Convins, cum s-ar spune, pe propria piele de toate aceste calităţi, dascălul pune bazele propriei plantaţii de alun, de 1.000 de metri părtraţi, începând din anul 1978.
Foştii elevi
Mă aflu în casa noii mele cunoştinţe. Eu stau la masă, pe scaun. Gazda, în picioare. Recunosc profesorul din atitudinea sa. Mă simt ca un elev care ia, cu atenţie, notiţe. Omul din faţa mea este de o vioiciune surprinzătoare, la cei 83 de ani ai săi. Spune că alunele de pădure fac şi azi parte din alimentaţia sa de bază. Pune vigoarea pe seama acestui aliment. Ba chiar şi faptul că nu i-a albit părul. Amintiri din tinereţe se deapănă în cămăruţa mică în care stăm. Cum îşi lua copiii de la şcoală şi mergeau pe dealuri, vorbindu-le despre bogăţiile naturii. Le recita poezii şi le cânta cântece. Dorea să construiască o atmosferă cât mai plăcută în timpul lecţiilor. „Pe copii trebuie să-i iubeşti, altfel nu poţi fi profesor”, aud de la interlocutorul meu. Urmările lecţiilor de atunci se văd an de an, pentru că foştii elevi bat la uşa profesorului sau îi telefonează, să mai stea de vorbă cu el. Alţii, nu puţini, cam 100, după aprecierea gazdei, au decis să facă la ei acasă câte o plantaţie cu aluni, aşa că au cerut dascălului puieţi.
Nu mai auzisem până acum despre laptele de alune. Conform reţetei pe care o aflu acum de la interlocutorul meu, pui 150 de grame de fructe, încă verzi, şi un litru şi jumătate de apă, le amesteci bine într-un blender, timp de cel mult patru minute. Rezultă un produs care acţionează împotriva anemiei şi rahitismului, dar şi pentru rezistenţa organismului în anotimpul rece. Frunzele alunului sunt excelente în tratarea infecţiilor. Mugurii acestui pom stau la baza ceaiului care acţionează în cazul emfizemului pulmonar.
Amintirea unui profesor
Discuţia alunecă de la un subiect la altul. Descopăr povestea unui fiu al satului Cândeşti, care a văzut lumina zilei în 1933. Urmează cursurile primare aici, apoi Liceul „Regele Ferdinand“ din Râmnicu Sărat. De unde păstrează amintirea nepreţuită a profesorului Ion Săndulescu. Dincolo de faptul că era dascăl de Limba Română, el a marcat în primul rând caracterul elevului Ionică Sava, stârnind dorinţa discipolului de a fi, la rându-i, profesor. Drumul vieţii îl va conduce, mai departe, spre Iaşi, la Facultatea de Ştiinţe ale Naturii din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, pe care o absolvă în 1960. Se întoarce în satul natal cu gândul de-a se contopi cu şcoala unde alte generaţii trebuie să descopere cartea. „Aristotel spunea că sunt două feluri de oameni. Unii n-au ieşit din grotă, adică din grota spirituală. Alţii au ieşit, deci sunt oameni educaţi”, descopăr un înţeles cu totul nou despre rolul profesorului în dezvoltarea elevilor săi.
Visul spulberat al Italiei
Mă gândesc că omul acesta, chiar dacă trăieşte într-un sat de care poate mulţi nici n-au auzit, ar putea să schimbe viziunea unei ţări întregi. România, spune el, n-a avut niciodată o strategie legată de cultura alunului. Nici în privinţa nucului, adaugă, nu am stat mai bine. Norocul nostru este că nucii cresc totuşi spontan, dar în nici un caz nu se poate vorbi de vreo implicare a societăţii în plantaţiile de anvergură. Vrânceanul ar fi vrut să meargă, cu 15 ani în urmă, în Italia, să vadă cum se produc acolo puieţii de alun, în condiţii speciale, in vitro. Tocmai pentru că ţara aceea este unul dintre marii producători mondiali de alune de pădure. „Se pot produce milioane de puieţi in vitro”, sunt asigurat. Lipsa fondurilor a făcut ca visul italian să fie spulberat. Cu toate că atunci a făcut apel la Ministerul Agriculturii, pentru a-l susţine financiar în acea călătorie.
„Parcul european al alunilor înfrăţiţi“
Dar dacă profesorul vrâncean nu s-a putut duce în străinătate, atunci a venit străinătatea la el. De-a lungul timpului, a ţinut legătura cu specialişti sau cultivatori din domeniul alunului, primind soiuri dintre cele mai diverse din 16 ţări europene. Totul a fost plantat în jurul casei sale, constituindu-se „Parcul european al alunilor înfrăţiţi”. Scopul era de a evidenţia acei „musafiri” care se pot adapta la clima României. Deja ştie, din experienţa proprie, răspunsul la această întrebare. Patru soiuri se simt foarte bine la noi, două din Ungaria, unul din Italia şi altul din Marea Britanie. La care se adaugă alunul turcesc, declarat monument al naturii. Apare totuşi o problemă, legată de atacul unui gândac care găureşte coaja fructului. Lucrurile se rezolvă după ce biologul creează un soi nou din încrucişarea alunului turcesc cu o specie sălbatică, pe care o găseşte în pădurile vrâncene. Se naşte aşadar „Mari de Cândeşti”. Denumirea vine de la fructele cu dimensiune amplă. Principala calitate este însă alta, rezistenţa la „vizita” gândacului. Coaja care îmbracă fructul este mai groasă.
„Comori genetice“
Nu uită să spună că există şi alţi deschizători de drumuri în România, care au creat, la fel ca şi în locul unde am ajuns eu acum, loturi experimentale. Aşa cum se întâmplă la Staţiunea de Cercetări şi Amenajărti Silvice din Focşani sau la Episcopia Buzăului. Dă ca exemplu un alt soi de mare valoare, „Vâlcea-22”, creat de profesorul Ion Bota. “Sunt comori genetice de care ţara aceasta ar trebui să beneficieze. Cel mai important este să se pună bazele unui program naţional pentru plantarea de aluni şi de nuci, în primul rând pentru stabilizarea acelor perimetre supuse riscului alunecărilor de teren. Nu este prima oară când vorbesc despre acest lucru. Dar eu voi continua să spun asta, până când vor auzi diriguitorii noştri”, semn că până în prezent lucrurile nu s-au mişcat aşa cum ar fi dorit specialistul.
Creşa alunilor
Dar până când autorităţile se vor trezi, Ionică Sava nu doarme. Facem o mică plimbare prin mica pădure de aluni din jurul casei sale. Văd peste tot grupuri, bine aliniate, de puieţi. Stăpânul acestui loc a făcut din plantaţia sa o adevărată creşă din care apar noi şi noi generaţii, de la un an la altul.
Puieţii sunt pregătiţi pentru oamenii dornici să-i planteze pe propriul lor teren. Regula de bază este că trebuie să anunţi din timp că vrei aşa ceva. Gazda spune că cererea este atât de mare, încât cu greu poate să-i facă faţă. „Am câteva sute de puieţi pregătiţi pentru acest an. Oamenii care vor puieţi trebuie să mă anunţe cu un an înainte”, remarc în glasul profesorului satisfacţia la gândul că alunul câştigă din ce în ce mai mult teren în ţara asta.
Hărnicia plantaţiei
O plantaţie nouă poate să dea rod din al treilea an, când se obţin aproximativ 200 de kilograme de fructe la hectar, în timp ce la maturitate producţia atinge, în medie, 750 de kilograme. „De pe plantaţia mea de 1.000 de metri pătraţi, din jurul casei, obţin în fiecare an 300 de kilograme de alune”, dascălul spunând că îşi asigură astfel consumul propriu. Mai nou, a convins-o şi pe soţia lui să-i urmeze exemplul, în ceea ce priveşte regulile unei alimentaţii sănătoase.
Complexa personalitate
Recunosc că mult aş mai fi stat aici de vorbă cu gazda mea. Am de-a face cu o personalitate complexă, cum rar întâlneşti. Nu doar om al şcolii şi promotor al alunului, ci şi scriitor, pictor, sculptor şi compozitor. Văd tablourile din casa lui, cu peisaje ori siluete, figuri din lut ale unor personalităţi istorice, îmi recită o poezie, dar interpretează şi strofa unui cântec, dintre multele pe care le-a compus. Apropo, are vocea caldă. La plecare, îmi oferă câte un exemplar din cărţile sale, precum romanele „Speranţa”, „Maxim” şi „Să nu te îndrăgosteşti de un nebun”, antologia de versuri şi partituri muzicale „Biblioteca de argilă”. La care se adaugă, evident, lucrarea despre „Cultura alunului”. Aproape că-mi pare rău că, atunci când am fost elev, nu l-am avut ca profesor pe Ionică Sava!
