A trăit toată viața ca orice om dintr-un sat uitat de lume, în pătrățica și necazurile ei. Până când totul s-a schimbat brusc, primăvara trecută. Avea pe atunci 38 de ani. Vine într-o zi cineva la ea, fost sportiv, și-i spune că are stofă de campioană. Văzuse talentul și determinarea unei atlete. Femeia acceptă provocarea, fără să stea pe gânduri. Uimind până acum, la concursurile unde a participat, prin uriașa capacitate de efort. Vă invit s-o cunoașteți pe Ștefania Gabriela Iaciu. Cea care demonstrează că, la orice vârstă, poți rupe toate barierele.
Spune că destinul ei a fost până acum asemeni unui deal. Pe care l-a urcat. Trecând dintr-o vale, tristă, spre alta, cu mai multă lumină. „Mă gândesc la ce am de făcut. Știu că pot și nu am cum să greșesc. Trebuie doar să fiu atentă“, astfel gândește Ștefania, o femeie căreia viața de până acum i se citește pe fața arsă de soare. Și în palmele tăbăcite de muncă. Mică de statură, subțire, părând că ar trece prin urechile unui ac.
Tura de alergat de dimineață
Ei, dar să lăsăm cuvintele deoparte. Pentru că avem cu totul altceva de făcut. Să alergăm pe cărările dealurilor care înconjoară satul Ștefești. Ați auzit de satul acesta? Eu nu, până în acest moment. Se află în județul Prahova, la o aruncătură de băț de Slănic. Adevărul e că ajungând pe unul dintre vârfuri chiar zărești, în vale, silueta clădirilor acelei localități cu iz turistic. Ștefania mai avea suflu pentru alergat, chiar dacă, până să ajung eu aici, ea deja făcuse o tură de 11 kilometri. Cărări sunt destule. Acestea sunt pistele ei de alergare, între sate, până la Aluniș, la Bertea, îmi descrie harta traseelor ei. Deci așa, azi dimineață s-a trezit pe la șase, că e-n obiceiul ei, alergare, venit acasă, lucru în grădina de zarzavaturi și dereticat prin casă. Apoi stat de vorbă cu mine. Și mai pe seară alte ture.
Modalități de antrenament
Dar parcă numai atât?! Vrea să-mi arate și ce se află în spatele casei. Grădina se scurge lin într-o vale încărcată de verdele pomilor. Acolo, jos, este „sectorul de înălțime“. S-au înfipt două bețe, de vreo doi metri înălțime, în pământ. Alt băț e legat, pe orizontală, de primele două. Acesta e un obstacol peste care sare. Bățul vertical e pus mai sus sau mai jos. După cum dorești. Și de aterizat, în „patul“ de fân. Văd apoi alt „aparat“. Sunt două cauciucuri legate unul de altul. Ștefania își leagă de brâu o centură, trăgând după ea cele două cauciucuri. Aleargă în felul acesta, ca să-și țină coloana dreaptă. Asta este explicația pe care mi-o dă Bogdan Adrian Mihai. El este cel care a descoperit-o pe fata aceasta. Poveste începută în primăvara anului trecut.
Ce-ar fi fost dacă?
O întrebare la care poți răspunde doar dacă te-ai întoarce în timp. Ce-ar fi fost dacă Ștefania ar fi început de mică să facă atletism? Bogdan e convins că ar fi fost o mare campioană. Dar cum la noi nu mai funcționează sistemul acela al căutării de talente prin toate colțurile țării, cum să mai știi unde se află potențialul?! Bogdan îmi povestește de un antrenor din Slănic. Antrenorul l-a întrebat cum de-a descoperit-o pe Ștefania. Bogdan îi răspunde ceva de genul: „Am făcut ce ar fi trebuit să faci dumneata, cu foarte mulți ani în urmă“. Hai să vă spun povestea, cum am aflat-o și eu de la gazdele mele. Nu că ar fi Ștefania cine știe ce mare povestitoare. Abia vorbește. Recunoaște că nu-i place să-și pună sufletul pe tavă. Bogdan e scurt și la obiect. Poate nu întâmplător, dacă știe ce înseamnă să aliniezi cuvintele.
A scris și o carte, „Suspendați într-o rază de soare“, și e cunoscut sub pseudonimul literar de Ben Ami. El își are originile în Capitală, dar părinții lui s-au mutat în Ștefești cu 18 ani în urmă. Bogdan, care are acum 47 de ani, și-a mutat și el centrul de greutate al vieții în același loc. Spune despre părinții lui că au practicat sportul de performanță. El a fost, la rându-i, între altele, campion național în atletism, la juniori, la proba de ștafetă.
Prima pistă de alergare
Revenim la prezent. Bogdan o remarcase mai demult pe Ștefania, cu șapca ei pe cap, trasă pe ochi, mergând repede pe ulițele satului. Poate prea repede pentru viața tihnită de la țară. Și într-o zi îi zice dacă n-ar vrea să facă atletism. Ea e de acord. Fără nicio reținere. Au început să alerge împreună, pe dealuri. El spune că parcă își aducea aminte cum făcea tatăl lui. Copilul dus de părinte pe stadion, să-i arate o lume la care încă nu visase. Nu e nevoie de mult timp pentru ca Ștefania să confirme. Altfel, o fată care trăise toată viața în pătrățica ei. A făcut opt clase la școala din satul natal. Viața ei a urmat un curs despre care aud că nu a fost deloc bun. Nu intru în acele amănunte care duc spre o realitate cenușie. Nu este măritată, nu are copii. Trăiește din munca câmpului și cam atât.
„Capacitatea de a suferi“
Vreau să știu de la Bogdan care e prima calitate a Ștefaniei, în lumea asta a sportului în care ea tocmai a intrat. „Capacitatea de a suferi“, vine răspunsul. Tranșant. Explicație care ține și de viața ei, aspră, de până acum. Dar mai e ceva, o forță pe care eu însumi o remarc la fata asta, care parcă ar avea motoare în tălpi. Atunci când aleargă. Nu doar trupul e ca un arc, gata de a țâșni. Are și o lumină cu totul specială în ochi în momentul în care se transformă din omul de pe uliță în alergătoarea de pe dealuri. Ai impresia că s-a deschis o barieră și a fost eliberată o altă Ștefania. Asta e senzația pe care o încerc privind-o. „Vezi, despre asta e vorba. Forța ei interioară. Pe care și eu am văzut-o de la început“, îmi confirmă Bogdan. Antrenamentele s-au ținut lanț, și pe ulițele satului, unde vecinii o considerau, la început, nebună, dar și mai departe, în Capitală. Atletismul înseamnă o serie întreagă de probe, de la alergare simpă și cea cu diverse obstacole până la aruncarea greutăților, a suliței, sărituri în lungime și-n înălțime.
Primele rezultate
Și vine primul concurs la care se înscrie, în luna mai, anul trecut, pe stadionul „Lia Manoliu“ din București. Urmează întrecerea din luna iulie, pe același stadion. Balcaniada din septembrie nu e nici ea ratată. La fel și concursul național din iarna trecută. Ștefania are deja în palmares patru medalii balcanice și 11 medalii naționale. Se adaugă un record balcanic și două recorduri naționale. La probe desfășurate în are liber și în sală. Alergare simplă, alergare cu obstacole, aruncarea discului, a suliței și a greutății, sărituri în lungime și înălțime, triplusalt. Realizările ei de până acum sunt cuantificate în cifre care arată ce poate să facă, în secunde, minute sau metri, în funcție de fiecare probă în parte, de remarcat fiind cele 15,4 secunde la alergare pe 100 de metri sau cei 3,88 metri la săritura în lungime ori 14,20 metri la aruncarea ciocanului. Sunt doar câteva exemple dintr-o listă mult mai lungă.
Doar 300 de atleți veterani în România
Este o lume încă puțin cunoscută la noi, cea legată de atleții veterani. Cu atât mai mult cu cât, remarcă Gheorghe Rugină, președintele Comisiei atleților veterani, în țara noastră sunt acum aproximativ 300 de oameni care fac parte din acest sistem. Atletul veteran este cel trecut de 35 de ani. Concursurile sunt împărțite pe diverse categorii de vârstă. Limita maximă depinde de puterea fiecăruia. Poți concura și la vârsta bunicilor. Oricum, nu mai ai de trecut peste aceleași ștachete ca-n tinerețe. La aruncarea greutății, de pildă, nu mai e vorba de cele șapte kilograme, cum e în cazul celor la început de carieră. Greutatea scade, după puterea veteranului. Unii sunt foști sportivi de performanță care nu vor să-și pună ghetele în cui. Alții și-au descoperit mai târziu vocația, îndrumați de cineva cu experiență în domeniu.
Noi suntem departe de alte țări, dacă e să dăm numai exemplul Germaniei, care are 10.000 de atleți veterani, conform statisticilor oficiale. Medaliile și diplomele au rolul lor. Dar nu pot întrece totuși cel mai important scop, sănătatea. Românii demonstrează, și din punctul acesta de vedere, că sportul de masă a rămas mult în urmă și că avem o mare problemă, a sedentarismului, la toate categoriile de vârstă. „Este o problemă care ține de educație“, consideră interlocutorul. Partea cea mai complicată pentru atletul veteran este legată de finanțare. Pentru echipament și deplasarea până la concursuri. Una dintre soluții este apartenența la un club sportiv. Se reduce birocrația în calea eventualelor sponsorizări.
„Viața mea s-a schimbat. Definitiv“
Sunt convins că vom auzi tot mai mult de Ștefania. Mai mult decât orice, ca un model pentru noi toți. După cât o văd de hotărâtă să continue. S-a înscris la Dublu Decathlon, un concurs mondial care va avea loc nu peste mult timp, pe 27 iunie, în Olanda. Trebuie să dai atunci tot ce ai mai bun în tine, ca să treci peste cele 20 de probe desfășurate într-o singură zi. De la alergare de viteză, alergare cu obstacole, alergare pe diverse distanțe, cum sunt cele de 3.000 sau 10.000 de metri, până la aruncarea greutăților, triplusalt, săritura cu prăjina sau aruncarea suliței.
Bogdan încearcă obținerea unor sponsorizări și deja există certitudinea că drumul până în celălalt capăt al Europei va fi susținut de o firmă de transport. Echipamentul necesar e, la rându-i, important. Se caută, și din acest punct de vedere, sprijin. Observ din nou acea sclipire în ochii Ștefaniei vorbind de competițiile care o așteaptă. „Viața mea s-a schimbat“. Gata, n-o mai țin de vorbă. Potecile din jurul satului îi așteaptă pașii.
