Săteni din mai multe localități izolate au fost pregătiţi de Crucea Roşie Română pentru a acorda primul ajutor, până la sosirea ambulanţei. Este vorba de voluntari care, de multe ori, au făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte.
Toate bune până acum. Dar programul acesta, pe cât este de frumos, pentru că aceia care fac munca asta din pustietate sunt voluntari, riscă să intre în colaps. Asta înțeleg din ce-mi spun chiar reprezentanții Crucii Roșii, care mi-au făcut un scurt istoric al întregii operațiuni, începută în 2012. La vremea aceea, cu ocazia Galei Crucii Roșii, s-au strâns primii bani, adică vreo 30.000 de euro. Era nevoie de echipamente, de instruire. S-a mers pe ideea unui proiect-pilot. Adică din fiecare județ a fost ales un sat în care să fie aplicată această idee. Totul a pornit efectiv în 2013, dar treaba asta ar fi urmat să stea pe umerii Societății Naționale de Cruce Roșie până la finele lui 2014. Pentru ca apoi autoritățile locale să preia responsabilitatea financiară a susținerii logistice.
Voluntarii care acționează în comunitățile izolate au o trusă medicală cu tot felul de consumabile. Aceste materiale trebuie reîmprospătate permanent. Asta înseamnă o cheltuială care se învârte în jurul cifrei de 300 de euro. Anual. Din câte spune acum directorul general al Crucii Roșii Române, Ioan Silviu Lefter, mulți primari din țară, nu numai cei din localitățile unde se aplică proiectul-pilot, au vorbit, de-a lungul timpului, laudativ față de ideea asta. Ba chiar și despre extinderea ei în alte regiuni. S-au organizat așadar tot felul de ședințe în diverse județe, unde reprezentanții Crucii Roșii au expus chestiunea legată de necesitatea susținerii din partea autorităților locale. Gata, facem, dregem, au răspuns edilii. Dar dincolo de vorbe, până în momentul de față, nu se evidențiază nici pe departe fenomenul concretizării. Nu-i nimic, pot spune, din ce am observat la oamenii acestei organizații naționale cu scop caritabil.
Proiectul intitulat „Puncte de prim ajutor în zone izolate“ nu are nici pe departe zilele numărate. Cel puțin în cazul acestor 41 de entități, din tot atâtea județe, deja înființate. E considerat un program de suflet, cum îl descrie oficialul Crucii Roșii. Am văzut asta când m-am dus la filiala din Sibiu. Voluntarii caută, zi de zi, soluții financiare pentru ca acolo, undeva, departe, salvatorul să nu ducă lipsă de nimic, nici măcar o secundă.
Acasă la salvatorul sătesc
Și uite așa am ajuns s-o cunosc pe Anița Talpoș din satul Alămor, care ține de comuna Loamneș. Satul se află la 30 de kilometri de orașul Sibiu. Șoseaua e bună până în locul în care mi-am propus să ajung. La un moment dat, însă, ai de trecut peste un deal și acolo șoseaua se încolăcește de câteva ori, pentru ca apoi să se lase pradă unei văi largi. Satul se vede abia acum în zare. Anița mi-a zis după aceea că tocmai în acel loc, pe deal, iarna, când ninge mult, zăpada viscolită e ca un zid în fața oricărui trecător. Altfel o comunitate mare, cu vreo 400 de fumuri, zice soțul, Ioan. Un fum înseamnă o casă. Dacă pui la socoteală câți stau sub fiecare acoperiș, ies cam vreo mie de suflete în satul acesta. Unde oamenii, majoritatea bătrâni, trăiesc din cultivarea pământului și creșterea animalelor.
Anița zice că, de câțiva ani încoace, este îngrijitor la domiciliu, angajată ca atare de Primăria din Loamneș. A făcut cursurile necesare acestei activități tot la Crucea Roșie. Acolo a învățat și cum se acordă primul ajutor. Amintindu-și de o vecină de-a ei care, cu ani în urmă, a născut în poarta casei. Norocul a fost că i-a sărit în ajutor o femeie din împrejurimi, care știa exact ce trebuie să facă. Copilul s-a născut, l-au spălat, l-au pus în scutece. Până a venit Salvarea, după vreo oră, pruncul deja fusese pus la sânul mamei. „Cam așa e pe aici, pe la noi“, spune Anița. O văd plină de vioiciune, nici o clipă stând locului. Revenim la subiectul de acum, gazda spunându-mi că anul trecut, în februarie, a primit telefon de la Crucea Roșie din Sibiu. Au întrebat-o dacă vrea să devină voluntar pentru primul ajutor în comunitatea ei. Nu s-a dat în lături de la treaba asta. A mai trecut printr-un curs de prim ajutor. Nu numai teorie. A făcut și practică, în satul ei. Pe urmă îmi arată rucsacul roșu, cu sigla Crucii Roșii pe el. O pun să-mi descrie tot ce are înăuntru. Apă oxigenată, betadină, pansamente sterile, bandaj elastic, foarfecă, leucoplast, lanternă, măști, cutie pentru risc biologic, pansamente la minut. Trecem la lucruri mai complexe. Aparat pentru măsurarea glicemiei, un tensiometru și un aparat EKG cu ajutorul căruia se transmit în mod automat datele către un serviciu de cardiologie, în așa fel încât poți să afli în timp optim care e starea pacientului tău.
Registrul de intervenții
Dacă e să meargă în celălalt capăt al satului, la un kilometru și ceva distanță, își ia soțul, cu mașina. Nu trece zi să nu sune cineva după ea. Are telefonul mobil asigurat tot de Crucea Roșie. Dar ce spui că o cheamă vecinii în timpul zilei. Să vezi noaptea! Răspunde la orice oră. O întreb de cazurile mai grele pe care le-a avut. Scoate dintr-un sertar un caiet gros, cu coperte cartonate. Registrul de intervenții. Conform procedurii, este obligată să noteze ora și data fiecărei intervenții, numele pacientului, problema de sănătate pe care acel om o are. Te duci la el, evaluezi starea lui, acorzi primul ajutor, apoi, dacă situația e gravă, anunți Salvarea. Ascultând cum vorbește femeia asta, cu precizie, de diverse situații cu care s-a confruntat, îmi dau seama că, atunci când e în legătură, telefonic, cu ambulanța, știe să descrie clar starea suferindului.
„Să spui corect, la ambulanță, care e starea pacientului e foarte important pentru medici. Ei pot să-și dea seama cât de grav e cazul“, îmi explică ea. Deja s-a făcut un an de când se ocupă de treaba asta, zicând că „tot ce fac acum mi-a schimbat viața“; în bine, adaug, după cum îi văd ochii lucind. Se uită în registrul ei și vede data de 18 iunie 2014, când un copilandru a căzut cu bicicleta și s-a tăiat la cot. Sau data de 4 august, când o fată de 12 ani avea umărul dislocat, din cauza unei agresiuni. Mai aflu de un bărbat în toată firea care căzuse din căruță, la șase dimineața. Se ducea la oile lui. A mai fost un copil care s-a lovit cu capul de o piatră.
„Cele mai multe accidente apar la muncile agricole. Bătrânii au, în general, probleme cu tensiunea“, aud de la Anița. Ei o cheamă și ca să mai audă un glas de om, dacă s-au săturat de singurătate. Unii au o adevărată colecție de pastile pe care trebuie să le ia în fiecare zi, dar se încurcă în ele. Anița citește instrucțiunile date de medic și le pune ordine în buline. Apropo de cadrul medical, e cineva care vine în sat de trei ori pe săptămână, pentru câteva ore. Văd și dispensarul abia construit, prin efort local, în centrul satului. La etaj sunt două dormitoare. Dar nici un medic n-a venit să se stabilească aici, până acum. Este mult mai bine, oricum, față de rulota care fusese până nu demult, cu rol de dispensar, donată de niște francezi.
„De multe ori sun pe doctor și cer sfatul, când mă duc la câte un caz. Colaborăm foarte bine“. Mai aflu despre femeia din fața mea că are 47 de ani și liceul economic la bază. Dar și că în comunitatea din care de o viață face parte i se spune, mai nou, salvatorul sătesc.
Acțiuni caritabile la foc continuu
Am ajuns până în satul Alămor însoțit de un voluntar de la Crucea Roșie din Sibiu. Omul n-a făcut neapărat pe ghidul. Avea treabă aici. Venise să-i aducă Aniței un tensiometru nou. Drumuri de acest fel se fac tot timpul, pentru ca trusa de prim ajutor să fie mereu în perfectă stare de funcționare.
„Sunt multe alte sate în județul Sibiu, mai ales cele de pe Valea Hârtibaciului, care au nevoie de un asemenea punct de prim ajutor. Noi susținem în continuare buna funcționare a punctului din Alămor. Manevra de prim ajutor poate face diferența între viață și moarte. Este foarte important pentru oamenii din asemenea sate să primească sprijin imediat după un accident. Primele minute sunt esențiale. Mai este și sprijinul acordat vârstnicilor în monitorizarea tensiunii sau glicemiei“, spune Rodica Vâcă, coordonator administrativ al filialei Crucii Roșii din Sibiu. Am găsit o activitate febrilă în acest loc. Programe de tot felul pentru strângere de fonduri și scopuri dintre cele mai diverse. Remarc ajutorarea copiilor care au un singur părinte, susținerea centrului de plasament din localitatea sibiană Turnu Roșu. De unde bani? Pentru că tot se apropie 1 martie, voluntarii confecționaseră peste 1.000 de mărțișoare, pe care să le vândă. Mai sunt și firme care răspund prezent în fața unor scopuri nobile.
Semnale pozitive
Cursurile de prim ajutor sunt încă o limbă străină în România, remarcă Victoria Mihăescu, director de programe al Crucii Roșii. Acesta e și motivul pentru care organizația a demarat, cu mai bine de cinci ani în urmă, un proiect susținut de Guvernul Norvegiei. Apar astfel, în toate județele României, centre unde oamenii au posibilitatea să deslușească acest sensibil domeniu. Primul pas a fost cooptarea unor medici voluntari. Ei devin, pe plan local, sursa universului educațional pentru o serie de instructori de prim ajutor, cei din urmă nefiind medici. Aceste adevărate școli de educație pentru viață sunt dotate cu toate echipamentele necesare. Pentru că trebuie, printre altele, să faci practică pe corpul uman, au fost aduse manechine speciale, de adulți și de copii. Se adaugă aparatele necesare în evaluarea principalelor funcții ale organismului. Baza fiind creată, se ajunge, iată, la programul legat de punctele de prim ajutor din zonele izolate ale țării. Așa cum mi se explică, primul ajutor nu înlocuiește nici pe departe serviciile de urgență.
Oamenii care se ocupă de așa ceva se limitează la cele mai simple proceduri. Satele alese pentru aplicarea programului se încadrează în câteva criterii esențiale – ambulanța are nevoie de mult timp ca să ajungă în locul res-pectiv, autoritățile locale au răspuns afirmativ programului, persoanele alese pentru a fi voluntar salvator au dovedit, în cadrul pregătirii, abilități în acest sens, dar au, în același timp, o bună imagine în comunitatea din care fac parte, fiind sprijinite și de familiile lor.
De peste tot din țară, spune Victoria Mihăescu, au început să vină semnale care atestă că programul este un succes. Nu numai că salvatorii locali au câștigat respectul consătenilor lor. Dar sunt și rezultate palpabile. Mi se dă un exemplu din județul Iași, unde intervenția rapidă a salvat viața unui om care făcuse stop cardiac. Ceva asemănător s-a întâmplat în județul Giurgiu.
Bine că avem strategii…
Probabil că n-am discuta acum despre asigurarea vieții unor oameni din mediul rural care văd la un moment dat moartea cu ochii, din cauze dintre cele mai diverse, dacă sistemul medical românesc ar fi atât de bine ramificat încât să asigure șansa la supraviețuire până și în ultimul cătun. Statistici sunt nenumărate. De pildă, avem mai mult de 12.000 de sate în România. Dar asta poate că nu spune mare lucru. Să privim altfel situația. Cel puțin o treime din teritoriul țării noastre înseamnă zone de deal și de munte. Acolo sunt cele mai multe comunități care trăiesc parcă pe altă lume.
Două astfel de locuri îmi vin acum în minte, Apusenii și Munții Cernei. Dar sunt multe alte exemple. Ce să mai spui că n-au dispensar, dacă în multe locuri nici măcar curent electric nu există. La drumuri asfaltate, apă și canalizare n-are rost să speri! Ce te faci însă că, de 25 de ani încoace, statul român aproape c-a uitat de oamenii acelor cătune. Cele mai noi date arată că mai puțin de jumătate din medicii de familie au cabinete în afara orașelor. Observ că în perioada aceasta Ministerul Sănătății pregătește lansarea în dezbatere publică a unui nou proiect legislativ tocmai pe spinoasa temă a încurajării medicilor să-și deschidă cabinete în mediul rural. Specialiștii ar putea să primească sporuri de până la 200%. Dar problemele nu se limitează doar la sporuri. Ce te faci în satele în care o mare parte din populație nu-i asigurată? Medicii sunt plătiți în funcție de numărul pacienților asigurați pe care-i au în propria listă, remarcă Sandra Adalgiza Alexiu, reprezentant al Societății Naționale de Medicina Familiei.
Din aceeași sursă aflu că, în urmă cu ani buni, autoritățile au fost implicate într-o amplă cercetare realizată de Oxford Policy Management. S-au evidențiat pașii necesari pentru extinderea rețelei sanitare publice în mediul rural până în anul 2020.
De pildă, cadrele medicale să fie scutite de o serie de taxe și impozite. Sau copiii lor să beneficieze de o rută educativă specială, în liceu și facultate. Pentru ca tinerii să nu se simtă încorsetați de mediul în care trăiesc părinții lor. „Avem strategii pentru mediul rural. Problema e că nu le aplicăm“ e amara concluzie a interlocutoarei mele.
Vorbe, vorbe
Primarii vor, la rândul lor, clarificarea legislativă a legăturii între autoritățile locale, cabinetele medicale și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, spune președintele Asociației Comunelor din România, Emil Drăghici. „Primăriile au fost mai degrabă excluse, până acum, din acest cadru legislativ. Eu cred că ar trebui o clarificare în acest sens“ este punctul de vedere al oficialului. Totodată primar în comuna dâmbovițeană Vulcana-Băi. Nu a trebuit să-i spun prea multe despre programul Crucii Roșii, pentru că și în localitatea sa, mai precis în satul Vulcana de Sus, există un astfel de voluntar. Am deschis discuția despre sprijinul pe care primăriile ar putea să-l acorde, din 2015, acestei activități. Complicată problema banilor, aud de la celălalt capăt al firului, în condițiile în care bugetele primăriilor sunt mai sărace în acest an, față de cel precedent. Obțin doar promisiunea discutării acestei chestiuni în proxima reuniune a primarilor. Având în vedere că toți vorbim aceeași limbă, n-ar fi rău ca Ministerul Sănătății, reprezentanții primarilor, cei ai medicilor de familie să se așeze odată la masă. Și să discute, în sfârșit, despre interesul oamenilor din mediul rural. Până atunci, voluntarii Crucii Roșii încearcă să umple un gol de care statul încă se ferește…
