A fost o întâlnire care m-a marcat. N-am putut s-o uit până azi. De câte ori vine vorba despre Revoluția din 1989, mă gândesc la femeia aceea care m-a întrebat dacă știu ce este dorul. Ea se referea la copilul ei de 17 ani care fusese ucis în seara zilei de 21 decembrie, în fața Sălii Dalles. A fost una dintre primele victime ale Revoluției din București.
Era într-un decembrie mohorât, în anul 2006, când am bătut la ușa apartamentului unui bloc din cartierul Titan. Ce am remarcat prima oară la gazda mea, Ioana Ionescu, era un amalgam de liniște și de furie. Nu în glasul ei, aproape stins, cât mai ales în ochi. Cuvintele aveau totuși tremurul acela al mamei care își amintește fiecare amănunt din viața fiului ei, Alexandru Radu Ionescu. Probabil că povestea aceasta ar putea să fie dată ca exemplu pentru ceea ce s-a întâmplat în România după 1990. Mă refer la nepăsarea autorităților față de aflarea adevărului. Și la faptul că toată tragedia de atunci s-a pierdut în aburul uitării.
Cartea poștală
Cum altfel să explici ce s-a întâmplat în 1991, când Ioana Ionescu primește acasă o carte poștală de la Armată. Era adresată în fapt fiului ei, chemat la încorporare în data de 30 august, la Centrul Militar al Sectorului 3.
Astfel se poate spune că, din punctul de vedere al statului român, Alexandru nu murise în decembrie 1989. Poate că nici nu existase Revoluția. Copilul acesta era privit de autorități ca într-un film fantastic, pentru că, în timp ce oasele lui zac în Cimitirul Eroilor Revoluției din Capitală, umbra lui ar fi fost capabilă să stea drepți și să execute oridinele stagiului militar obligatoriu.
Ora fatidică
Pe urmă a fost o întrebare, premonitorie, din partea lui Alex, care a vrut să știe de la mama lui cu cine va face femeia Revelionul, el spunând că ar fi bine ca trecerea dintre ani s-o prindă alături de sora ei. Și a venit ziua aceea de 21 decembrie 1989, când discursul lui Ceaușescu e întrerupt. Bucureștiul fierbe. Din ce știe mama lui, Radu pleacă, alături de alți tineri din cartierul lui, în centrul Capitalei. Femeia fusese toată ziua la serviciu. Cea mai cumplită amintire, aproape ca lama unui cuțit, este cea de la ora 17.30, când a simțit o sfârșeală, din senin, și o gheară care îi cuprinsese ceafa. Simte că ceva rău s-a întâmplat. Abia după ora opt seara aude bătăi în ușă, deschide și vede mai mulți tineri înlăcrimați. Ei au adus atunci cumplita veste a morții lui Alexandru. Este un moment pe care eu însumi îl resimt în momentul discuției cu Ioana Ionescu. Fără ca femeia să mai spună ceva. Pur și simplu tace, dar liniștea asta spune toate cuvintele din lume despre suferința unei mame. Tot ce știa Ioana, până în 2006, erau doar crâmpeie din anchetă, anume că Radu fusese călcat de o mașină blindată, dar și că s-a tras asupra lui. El, la fel ca și alți tineri, sunt uciși după lăsarea întunericului, de forțele de represiune.
Sacul cu haine
Altă amintire pe care o păstrez de la întâlnirea mea din 2006 cu Ioana este legată de sacul în care mama păstra hainele cu care fiul ei fusese îmbrăcat în ziua morții lui. O geacă, un pulover și o pereche de pantaloni. Vorbise la un moment dat de aceste lucruri și m-a întrebat dacă vreau să le văd. Am crezut că e mai bine să nu refuz, așa că am dat din cap, afirmativ. Geaca și puloverul erau găurite, pantalonii, rupți în două. Erau semne ale unei imense forțe care acționase asupra trupului acestui copil. Deși fuseseră între timp spălate, hainele nu încetaseră să vorbească despre drama care le sfâșiase. Este una dintre acele clipe când nu știi ce să mai întrebi pe cel cu care stai de vorbă. Eram eu, gazda și hainele acestea. Scoase din sac. Pe care puteam să le ating.
"Eu nu pot să urăsc"
Mă gândesc acum la cuvintele pe care Ioana Ionescu mi le-a spus. N-am putut să le uit până în ziua de azi. Exprimă exact ceea ce spuneam la începutul acestui material, suferința. "Știți ce m-a ținut până acum? Doar încrederea că va veni un moment al adevărului. Aștept să-i văd pe ucigașii copilului meu. Să văd că le e teamă de adevăr. Aș vrea să-i iert. Dar nu știu pe cine să iert. Eu nu pot să urăsc. Mă rog ca ucigașii copilului meu să fie mântuiți la Judecata de Apoi, pentru că de ea nu pot scăpa".
Crenguța de brad
Probabil că s-a întâmplat să treceți prin zona Eroii Revoluției, unde se află cimitirul celor care au murit în 1989. Vedeți crucile albe. Și florile care nu lipsesc niciodată de pe fiecare lespede. Semn că oamenii aceia nu au fost uitați. Cel puțin de familiile lor. Era acel decembrie, al anului 2006, aproape de Crăciun, când Ioana Ionescu se pregătea să meargă, ca în fiecare an, cu o crenguță de brad la mormântul fiului ei. Așa cum orice părinte duce copilului său, de Crăciun, un brad. M-am oferit s-o duc eu atunci, cu mașina redacției, pa această femeie, până la cimitir, la fiul ei. Nu a spus da din prima clipă, pentru că nu dorea să deranjeze cu nimc, să fac eu un drum pentru ea. Am observat cât de retrasă vrea să fie, cum își duce suferința în liniște.
Un zâmbet de departe
Am ajuns la cimitir, la mormântul lui Alexandru. Foarte aproape de noi este forfota străzii. Mașini, una după alta, aglomerație, lumea grăbindu-se în toate direcțiile. Sunt atât de aproape aceste două lumi, cea de sub lespezile reci, a unui trecut totuși apropiat de noi, și alta care nu se mai poate opri din alergătură. Zăresc pe cruce un chip de adolescent, cu părul blond și zâmbetul pe buze. Era din acea vreme în care el credea că își poate construi un viitor mai bun. N-am stat mult aici, simțind-o pe Ioana că vrea să rămână singură. Mi-a mulțumit pentru că o adusesem. Așa ne-am despărțit.
Dureros de simplu.
Concluzie
Cred că după tot ce am scris până acum ar trebui să aibă o concluzie. Mai presus de lacrimi pentru pierdea suferită sau de mânia provocată de neputința autorităților în aflarea adevărului despre cei vinovați pentru moartea atâtor tineri în decembrie 1989. Dacă mă gândesc doar la destinul lui Alexandru Radu Ionescu, ar trebui să simțim mândrie. Pentru că neamul românesc a dat astfel de caractere. Așa s-a întâmplat în toate momentele de restriște ale acestei națiuni. Au fost mereu oameni dispuși să-și sacrifice libertatea și chiar viața pentru un ideal. Cât despre noi, cei care încă mai facem umbră acestui pământ, tristețea ar trebui să ne caracterizeze anii de după căderea comunismului. Din cauza neputinței de-a ne ridica la nivelul idealurilor pe care acei copii, din 1989, le-au avut.
Abonați-vă la newsletterul României libere și veți putea primi suplimentul dedicat Revoluției din 1989 pe e-mailul dvs.
