În centrul de cazare pentru solicitanții de azil din Capitală sunt, în acest moment, 131 de refugiați, cei mai mulți fugiți din Siria, Afganistan și Irak.
România are șase centre de cazare pentru solicitanții de azil, cel mai mare și cel mai vechi fiind cel din București. Dintr-un total de 374 de locuri câte există în Capitală, acum sunt ocupate 131. Dintre aceştia, 87 sunt adulți și 44 copii. Stau în camere de câte patru paturi suprapuse două câte două, într-un spațiu strâmt, în care mai intră un dulap, o masă și patru scaune. Plus o toaletă și-o chiuvetă.
Oamenii veniți din Siria, Afganistan, Irak, Eritreea, din zone unde gloanțele zboară prin aer mai des ca muștele, au parcurs mii de kilometri, unii pe jos, alții pe mare, pentru a scăpa de moarte. Cei mai mulți au ajuns în Grecia și Italia, cu gândul de a trece în Germania. Dar, spre necazul lor, pe care nu-l ascund, au fost trimiși în România, într-o primă cotă de refugiați impusă de Comisia Europeană tuturor statelor membre.
Cei mai norocoși au nimerit în București, cei mai ghinioniști pe la Șomcuta sau Rădăuți. Centrul de cazare de pe Strada Vasile Stolnicul din Capitală e, de fapt, un fost bloc de nefamiliști, situat într-un ghetou foarte asemănător Zăbrăuțiului din Ferentari. Blocuri murdare, ciuruite de mii de antene satelit, spații verzi năpădite de gunoaie, câini vagabonzi, copii ce par ai nimănui, în fine, toate clișeele care descriu sărăcia se regăsesc aici.
Romii care se dau sirieni pentru carne de berbec
Blocul refugiaților este îngrădit și păzit, dar ei sunt liberi să iasă de câte ori au chef, în intervalul 6.00-22.00, cu condiția să predea cheia de la cameră subofițerului de la poartă.
Nu li se dă de mâncare, dar primesc bani – 10 lei pe zi pentru hrană și 6 lei de buzunar – din partea statului român. La fiecare etaj există două bucătării, câte una la fiecare capăt de coridor, cu mese și scaune. Aici gătesc, aici mănâncă. Banii sunt puțini și nu le ajung niciodată. Dar, afirmă Carmen Cristea, comisar-șef de Poliție și directorul Centrului regional de cazare și proceduri pentru solicitanții de azil, refugiații sunt ajutați de comunitățile lor, deja integrate în România. Aproape zilnic sosesc la centru mașini care descarcă alimente pentru cei cazați, în special carne de berbec, lipii și alte lucruri halal, cum îi șade bine unui musulman adevărat. Și tot atunci, susține Carmen Cristea, localnicii cu buletin de România se bagă la îngrămădeală, se dau drept sirieni și primesc punga cu mâncare.
Duhoare de vară
E aproape imposibil să te înțe-legi cu refugiații. În primul rând, refuză să vorbească. “Le e teamă că cei de frica cărora au fugit din țările lor le vor găsi poza în ziar”, explică directoarea centrului. În al doilea rând, nu știu o boabă de engleză, franceză sau orice altă limbă în afară de a lor.
Ibrahim are 10 ani și e din Siria. Vine de la joacă, trăgând după el o bicicletă prea mare. Când îl întrebăm cum îl cheamă, spune “Ibrahim”. Când îl întrebăm în românește de unde e, răspunde: “Zece”. Când îl întrebăm în engleză același lucru, tot “zece” zice. Atât știe el să spună, numele și vârsta.
Samira e de loc din Afganistan și de cinci ani în România. E tânără, grasă și roșie la față, înfășurată într-un hijab multicolor. Râde mult. Nu vrea nici ea să apară la ziar, dar stăm puțin de vorbă. Zice că a fugit din Afganistan de frica talibanilor, a bombelor care explodau de mai multe ori pe zi, în fiecare zi. E clar, în Afganistan e rău, e iadul pe Pământ, dar cum e în România, prin comparație?, o întrebăm. “Așa și-așa”, răspunde Samira. Și râde iar.
Refugiații cazați în București nu par a fi nici fanaticii care se îmbracă în dinamită, așa cum se tem unii, dar nici victimele abrutizate și docile, așa cum susțin alții. Bărbații -singuri sunt foarte agresivi, răi, indisciplinați, afirmă Carmen Cristea. Și foarte murdari, nu se spală, nu fac curat în cameră, nici apa la WC n-o trag, pentru că mulți au trăit în corturi până acum, în pustiu, și n-au -habar ce-i aia apă curentă și cum se folosește ea. Unul s-a suit cu totul în chiuvetă să se spele pe picioare, chiuveta s-a spart, el s-a tăiat și a ajuns la spital, plin de sânge. “Vara e dezastru, tot centrul pute îngrozitor din cauza lor. Dorm cu gunoiul la cap”, mai spune Carmen Cristea.
Pentru astfel de abateri există sancțiuni, de la avertisment verbal, apoi scris, până la suspendarea achitării sumei de 6 lei pe o perioadă de 1-3 luni ori evacuarea din centru pe o perioadă de o zi, 7 zile sau definitiv, dacă fapta se tot repetă. Poate au probleme cu igiena și disciplina, dar nici cei mai răi dintre refugiați nu sunt. De pildă, bărbații musulmani se poartă foarte respectuos cu femeile creștine care lucrează la centru. La fel și cu femeile musulmane singure. “Vorbesc frumos, mă invită la masă de fiecare dată când îi vizitez”, completează șefa centrului.
Povești, invenții și chinezării
Cum ajung în România, solicitanții de azil apar în fața unor așa-numiți ofițeri de decizie, care-i interoghează în privința situației lor în țara de origine și a motivelor pentru care cer protecția statului român. E nevoie de aceste interviuri, pentru că mulți mint, susține Carmen Cristea, vin cu povești despre grupări paramilitare care i-au racolat și forțat să împuște oameni. “Iar ei, în realitate, nu știu cum arată o armă.” Alții, de obicei chinezii, au afaceri aici, dar li se termină autorizația de ședere și cer azil, pe motiv că sunt persecutați de regimul de la Beijing.
Cel mai greu e cu copiii din Siria. Ei sunt atât de traumatizați de război, încât e foarte dificil de comunicat cu ei. Au coșmaruri și sunt extrem de speriați.
La sfârșitul acestei proceduri, solicitanții de azil primesc unul din cele trei răspunsuri posibile: li se asigură protecția statului român, prin dobândirea statutului de refugiat sau prin protecție subsidiară, ori cererea lor este respinsă. Protecția subsidiară se acordă celor care nu îndeplinesc întocmai condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat, dacă există totuși motive temeinice să se creadă că vor fi expuși unui risc serios în cazul returnării în țara de origine.
În caz de respingere, solicitantul de azil poate apela la instanța de judecată, iar dacă pierde este trimis acasă.
Dacă răspunsul este pozitiv, refugiatul intră într-un program obligatoriu de integrare, învață limba română și se înscrie la Forțele de Muncă pentru un job. În baza acestui program, timp de un an, el primește 540 de lei pe lună de la statul român și dreptul de a locui în Centrul de cazare. După un an, trebuie să plece și să se descurce singuri. De rămas, pot rămâne doar cei care fac parte din cazurile speciale – familii monoparentale, bătrâni, persoane cu dizabilități. Ei pot rămâne în centru pe perioadă nedefinită.
PROTOCOL. Cu porțile deschise
România are șase centre pentru refugiați, la București, Giurgiu, Șomcuta, Galați, Rădăuți și Timișoara, în acest moment gradul de ocupare, din cele 1.500 de locuri disponibile, fiind de 43%. Refugiații cazați aici fac parte dintr-un prim val din totalul de 6.200 de refugiați pe care România s-a obligat să-i primească, în baza protocolului de redistribuire stabilit de Comisia Europeană. Este vorba, în general, despre sirieni găzduiți până acum în taberele din Grecia și Italia. În cel mai mare centru de refugiați din țară, cel din București, sunt acum 131 de persoane, 55 de bărbați, 32 de femei și 44 de copii. Cei mai mulți sunt veniți din Siria (46), Irak (26), Afganistan (18) și Eritreea (12), ceilalți solicitanți de azil fiind din Camerun, Pakistan, Libia, Zimbabwe, Bangladesh, Iran, Somalia, Bosnia, Georgia sau Armenia.
„Mulți au trăit în corturi până acum, în pustiu, și n-au habar ce-i aia apă curentă și cum se folosește ea.“
