Dedic aceste texte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
Înainte să deschidă porțile spre peron, în gară la Wuwei, a treia persoană care îmi controlează actele observă că biletul e pentru mâine și-mi spune în chineză de mai multe ori că trebuie să revin a doua zi la aceeași oră. Era 10 seara și-mi și imaginam o noapte petrecută în gară, la Wuwei, în sacul de dormit, pe băncile reci din tablă, încălcând regula anunțată pe toți pereții că nu ai voie să te întinzi pe scaune.
Îi spun doamnei rugător că trebuie să plec chiar acum și nu pot să aștept până mâine. Le-a chemat prin stație pe toate colegele ei sau cel puțin așa am crezut când am văzut că au venit vreo zece doamne și domnișoare îmbăcate în uniforme, cu epoleți cu stele, fiecare după merite. Una dintre ele a preluat conducerea deliberărilor, m-a luat de mână și m-a dus un etaj mai jos la casele de bilete. Cu pașaportul mi-a schimbat biletul pentru un tren care pleca peste două ore.
O noapte face trenul de la Wuwei la Hami, 1000 de kilometri un drum care merge pe marginea Deșertului Gobi și pe care altădată caravanele care umblau pe Drumul Mătăsii îl străbăteau în mai bine de o lună. Patru paturi sunt în compartiment, un cuplu de intelectuali și un bărbat îmbrăcat în stil militar, care-și scotea din când în când stația de emisie recepție din ruxac pentru a comunica ceva, pesemne foarte important. Pe masa din compartiment trei recipiente de ceai, de diferite dimensiuni, din acelea din care vezi la aproape fiecare chinez pe stradă.
Peste frunzele verzi, uneori combinate cu tot felul de flori colorate sau fructe uscate, toarnă apă fierbinte nu doar o dată. De fiecare cand termină de băut licoarea din recipient, merg la robinetul cu apă fiartă sau termosul aferent, care există peste tot, în trenuri, în fiecare vagon, în gări, în clădiri publici, în bănci, în birouri și pun pe deasupra peste aceleași flori și frunze apa clocotită. Ceaiul are astfel mereu altă aromă, sfârșind în cele din urmă prin a fi o apă colorată cu un gust foarte discret, dar nu neplăcut.
“Cât ceai beți în fiecare zi” îi întreb pe cei doi, soți și soție, aflați deocamdată amândoi pe patul de jos. “Depinde, nu numărăm porțiile, dar probabil că mai mult de doi litri. Ceaiul verde mai ales este foarte bun și foarte sănătos, iar în canități mari, dar nu foarte tare, purifică organismul”.
Citește și:
15 mii de km în 80 de zile. Singură pe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – II. București-Beijing via Moscova sau despre permanența Rusiei
Singură pe Drumul Mătăsii – IV. Beijing: cum am fost păcălită și cu cine va fi înlocuit Mao
Singură pe Drumul Mătăsii – V. Xi’an, locul unde începe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – VI. Xi’an – locul unde taximetriștii pe scuter te duc unde vor ei
Singură pe Drumul Mătăsii – VII. Împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept
Singură pe Drumul Mătăsii – VIII. De ce este Galben Fluviul Galben
Singură pe Drumul Mătăsii – IX. Wuwei: De ce au devenit comuniștii confucianiști
***
România liberă vă prezintă, în serial, notele de călătorie ale Sabinei Fati.
O călătorie solitară în care Sabina Fati străbate ținuturi îndepărtate, traversând marginea Deșertului Gobi, Munții Pamir și Thian Shan, Asia Centrală și Deșertul Karakum, Iran, Azerbaidjan până la Marea Negră, în total aproape 15.000 de km. Un proiect Black Sea Trust susținut de Radio Europa Liberă și Freedom House România.
