FOTO. Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, trăieşte prin urmaşii ei

de Dan Gheorghe , 10 februarie 2016 - stire actualizata la ora 14:59, 11 februarie 2016

Ecaterina Teodoroiu. Cătălina Toderiu. Lili. Ea este „Eroina de la Jiu“. Primul nume apare în cărţile de istorie. Al doilea, cel real. Al treilea, alintul părinţilor. Am fost la Târgu Jiu, la casa ei memorială. Locuinţa a rămas agăţată în alt secol, deşi în jurul ei lumea s-a schimbat radical. Dar aici istoria este vie. O tradiţie rămasă din 1938 este respectată şi azi. Supraveghetor este numai cineva din familia eroinei. Aşa le-am cunoscut pe strănepoata şi stră-strănepoata fetei care a marcat războiul Reîntregirii.

fost odată, cu adevărat ca niciodată, o fată pe care o chema Cătălina. S-a născut în satul Vădeni, foarte aproape de Târgu Jiu. Casa părinţilor ei, ca toate cele gorjeneşti. Cu pridvor, două odăi, una, cea de la stradă, cu rost de bucătărie, deşi o parte din familie dormea şi aici. Pereţi ridicaţi din lemn, legaţi cu pământ şi văruiţi. Tavanul sprijinit în bârne groase. Opt copii erau în familia aceasta. Uite aşa îşi duceau viaţa, plină de nevoi, cele zece suflete sub acest acoperiş. Părinţii erau oameni săraci, dar muncitori, Elena şi Vasile trudind pe moşia boierului Dumitru Preliceanu.

Cât era de-o şchioapă, Cătălinei îi plăcea să stea la ferestruica mică, a camerei de la uliţă, să se uite la oamenii care trec dincolo de gardul curţii. Mergea şi ea la casa boierului. Ca un oaspete care intrase pe sub pielea gazdelor, pentru sclipirea vorbelor sale. La şcoala din sat, învăţătorul o ia, pentru talentul ei, într-o piesă de teatru, unde Peneş Curcanul era personajul principal. Mai băieţoasă din fire, Cătălina primeşte chiar rolul personajului istoric.

Pentru familia ei rămâne Lili

Ştia deja multe despre strămoşii noştri care au luptat, în veacuri, pentru apărarea ţării. Pe bunicul din partea mamei, Matei, îl punea să-i spună povestiri istorice. Şi bătrânul, sfătos, atât aştepta, să depene izvoare din care şi el, la rându-i, se adăpase cândva de la bunii lui. Cum cânta ea aşa de frumos şi spunea poezii, într-o zi o întreabă boierul Dumitru, care era om cu suflet bun, dacă nu ar vrea să înveţe să cânte la vioară. Fetiţa abia intrase în prima clasă primară. Se şi pune pe treabă. Scrisul îi deschide o altă cămară a inimii ei romantice, aşternându-şi gândurile în propriile-i rime. Nu va uita poezia nici când, peste ani, viaţa o va duce departe de satul natal, tocmai la Iaşi. Acolo obişnuieşte, de câte ori poate, să stea lângă teiul lui Eminescu. Mai trebuie să vă spun că, deşi o chema Cătălina, în familie i se spunea Lili. Nu se ştie de ce, aşa era alintată, probabil. Oricum, n-a avut decât un singur prenume.

Fotografiile care arată caracterul

Trec anii şi se face o domnişoară frumoasă, nu prea înaltă, se pare că avea în jur de 1,60 metri. Un pic durdulie. Cu ochi mari, pătrunzători. Văd o poză a ei din vremea când avea cam 15 ani. Dincolo de toate, părul iese în evidenţă, prin lungimea lui, dar şi prin tăciunele culorii. Poza despre care vă vorbesc acum o arată cu splendoarea asta despletită. Aşa cum, în altă imagine, îşi poartă podoaba legată în două cozi, descoperind cu ocazia asta şi portul popular gorjenesc. Totul la ea descrie fericirea acelui moment. Remarc însă o fotografie. Descopăr o altă Cătălină, cu câţiva ani mai mare. Se schimbase. Trupul era mai suplu, obrajii îşi estompaseră bucuria de odinioară. Poartă un costum de cercetaş. Mâna stângă şi-o sprijină pe o sabie. Privirea ei este acum tăioasă. Arată un caracter puternic, imposibil de ţinut în frâu.

Amintirile care încă mai respiră

Mă uit la ce a rămas, până azi, din lucrurile ei. Cămaşa pe care a îmbrăcat-o, din bumbac. Ciupag, aşa i se spunea acestui obiect vestimentar, parte a costumului popular. Altă cămaşă, din vremea când a luptat pe front. O batistă, o fustă. Şi o bucată din părul ei. Şuviţa e şi acum împletită. Deşi culoarea nu mai e cea din urmă cu un secol. Firele şi-au pierdut din vlagă, se toacă, încetul cu încetul. Văd şi scăunelul cu trei picioare. Mic, ca o jucărie. Pe el stătea Lili, când era doar o copiliţă. Se adunau toţi fraţii în jurul mesei rotunde, cu picioare scurte. Fiecare cu scăunelul său. Oamenii se duc, dar o parte din amintirile lor mai respiră şi azi, de parcă te-ar aştepta pe tine, vizitatorul, să le afli povestea. Uite, de pildă, corlata, un fel de poliţă care dădea roată cuptorului. Piua în care era pisat grâul, ţestul de unde răsăreau turtele. Liniştea din interiorul casei, pe care s-o asculţi, cu răbdare. Dar nu numai atât. Din fericire!

Dincolo de manuale

Am încercat să fac un portret al celei care a fost Ecaterina Teodoroiu. Personajul istoric. Dacă însă m-am dus până la Târgu Jiu, la casa ei memorială, nu doream să aflu despre ea lucruri aşa cum scrie în manuale. Mă gândeam la omul din spatele cărţilor. Am de-a face cu o altfel de memorie, vie. Există o tradiţie în acest loc, încă din 1938, când locuinţa în care Lili s-a născut a fost introdusă în patrimoniul naţional şi transformată în muzeu. Aici lucrează, ca supraveghetor sau ghid, un membru al familiei sale. Eu am avut acum şansa de a întâlni două femei, mamă şi fiică. Adică pe strănepoata şi stră-strănepoata Cătălinei. Am onoanea de-a vă face cunoştinţă cu Sabina Lupu şi fiica ei, Luminiţa Dragomir. Mama este supraveghetor aici, încă din anul 1990. Ca angajat al Muzeului Gorjului. Fiica ei venise într-o scurtă vizită.

De la Cătălina la Ecaterina

Apare din capul locului această nedumerire în privinţa numelui. Eroina se numea Cătălina Toderiu. Pentru ca apoi, nu se ştie precis prin ce resorturi, să fie rebotezată Ecaterina Teodoroiu. Necunoscute sunt, într-adevăr, căile istoriei! Satul în care a văzut Cătălina lumina zilei este azi un cartier al oraşului Târgu Jiu. Din centru ai de mers aproape cinci kilometri, aşa că trebuie să iei autobuzul, străbătând străzi flancate de blocuri, până când betoanele lasă locul caselor la curte, ajungând în final pe bulevardul care poartă numele Eroinei. Mă opresc puţin în faţa porţii, la stradă fiind o tablă mare care anunţă încărcătura istorică din spatele gardului. Nu pot să nu remarc cele două lumi, total diferite, şi totuşi vecine. Casa memorială pare o miniatură, în comparaţie cu vilele din jurul ei. Las contemplarea la o parte şi pătrund în curtea îngustă. Nu are mai mult de 150 de metri pătraţi, dar e atent îngrijită. Din cea de-a doua odaie, din spate, răsare în pragul uşii un cap de femeie. Sunt unicul vizitator, la ora prânzului. Strănepoata îmi spune că de fiecare dată când vine aici nu simte obligaţia serviciului. E ca şi cum s-ar întoarce acasă.

Scurt tablou genealogic

După cum spuneam mai devreme, Cătălina a mai avut încă şapte fraţi. Au fost cinci băieţi şi trei fete, în total. Dar numai sora cea mai mică, Sabina, are urmaşi care duc mai departe osul acestei familii. Tabloul genealogic arată că fiica Sabinei a fost Ioana Moruş. Ştiu despre Ioana că şi ea a lucrat în casa memorială, ca supraveghetor şi ghid. Cea care, la rândul ei, este mama Sabinei Lupu, gazda mea din prezent. Mi se spune despre sora mai mică a Eroinei, Sabina, că a trăit până în 1992. 

Ar fi vrut să fie învăţătoare

Ce ar fi fost în viaţa ei Cătălina, dacă nu era Primul Război Mondial? Probabil că ar fi devenit învăţătoare. Asta îşi dorea. După clasele primare în satul ei, urmează cursurile unei şcoli cu profil româno-german din Târgu Jiu. Apoi ajunge la o instituţie de învăţământ din Bucureşti, care îşi avea sediul în apropierea parcului Cişmigiu. Gimnaziul este menit să-i desăvârşească pregătirea pedagogică. Apropierea războiului îi schimbă toate planurile, dar evenimentele se succed într-un asemenea mod, încât ne dăm seama că ea nu a fugit nici un moment de timpurile în care trăia. Urmează drumul cercetăşiei, un fenomen nou în ţara noastră, mai întâi într-o unitate din Capitală, apoi, din iunie 1916, la Târgu Jiu. Are primele misiuni de evacuare a răniţilor în luptele de pe Valea Jiului. Curajul şi spiritul ei de sacrificiu ies în evidenţă la jumătatea lui octombrie, acelaşi an, când trupele germane forţează podul de peste Jiu. Armata noastră rezistă cu greu asaltului, dar populaţia oraşului Târgu Jiu, inclusiv grupele de cercetaşi, se mobilizează pentru apărarea acestui punct strategic. De aici încolo va fi cunoscută Cătălina drept „eroina de la Jiu“, pentru că ea este mereu în fruntea celor care nu ţin cont de pericol şi opresc duşmanul din iureşul lui. Va fi decorată cu Virtutea Cercetăşească, în aur.

Sarcofagul din centrul oraşului Târgu Jiu

Profund marcată de moartea celor doi fraţi ai ei, Nicolae şi Ion, pe câmpul de luptă, renunţă la romantismul adolescenţei şi îmbracă haina curajului ostăşesc. Cătălina ajunge în acelaşi Regiment în care luptase şi fratele ei, Nicolae. Rănită şi dusă la spitalul din Iaşi, este vizitată de Regina Maria, în timp ce Regele Ferdinand o va decora, în martie 1917, cu Virtutea Militară. Va fi înaintată la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton din Compania a VII-a, din cadrul Regimentului 43 Infanterie. Eşalonul din care face parte ajunge, în august 1917, în zona celor mai aprige bătălii ale românilor, de la Mărăşeşti şi Mărăşti. Mai precis, pe teritoriul de azi al comunei vrâncene Străoane. Arhivele militare arată că în seara zilei de 22 august, în toiul luptelor de pe Dalul Secului, Cătălina Toderoiu este răpusă de focul inamic, în timp ce comanda soldaţilor din subordine să atace liniile duşmane. Trupul ei a fost iniţial înhumat în apropierea locului unde căzuse la datorie, dar în 1921 rămăşiţele pământeşti sunt aduse în centrul oraşului Târgu Jiu, acolo unde se găsesc şi azi. Un monument impunător, asemănător unui sarcofag, este realizat de Miliţa Pătraşcu, o basarabeancă ce învăţase arta stăpânirii pietrei de la Constantin Brâncuşi. 

Nimic nu e întâmplător

Fac câţiva paşi prin centrul oraşului Târgu Jiu, alături de Luminiţa Dragomir. Remarcasem un fapt, ca să vedeţi că nimic nu e întâmplător. Asemănarea între femeia aceasta şi Cătălina. Ochii, obrajii, gura demonstrează că sângele nu se transformă în apă. „Mi s-a mai spus de multe ori“, recunoaşte interlocutoarea mea. Dar nu face din înaintaşa ei un titlu de glorie. Spune că are prieteni sau cunoştinţe care descoperă din întâmplare adevărul şi atunci rămân uimiţi. „Cum, tu eşti urmaşa Ecaterinei Teodotoiu?“, vine câte o exclamaţie de acest fel. Aşa se întâmplă şi cu oaspeţii care vin la casa memorială. Când aud despre cine e ghidul, încep să pună întrebări despre viaţa ei. Mai mult decât atât, Luminiţa este licenţiată în Artele Plastice. Asta mă duce cu gândul la aple-carea spre frumos a eroinei Gorjului.

Prea puţin timp pentru o dragoste mare

Lili n-a trăit decât 23 de ani. Prea puţin, ca să simţi cu adevărat viaţa, în toată plenitudinea ei. Vreau să ştiu dacă a iubit. Da. Şi înţeleg că a fost o dragoste mare. Cea pe care a purtat-o unui sublocotenent, Gheorghe Mănoiu. Poate că i-a unit şi acelaşi ideal, având în vedere că el era învăţător. Luminţa îmi spune despre Gheorghe că a supravieţuit Primului Război Mondial, a luptat şi în a doua conflagraţie mondială. Şi-a găsit sfârşitul atunci, în focul luptelor. Era originar din comuna Băleşti, aflată la 15 kilometri de Târgu Jiu. Şi un amănunt care pare să dea o cu totul altă lumină asupra relaţiei între Cătălina şi Gheorghe, pe care mi-l spune Luminiţa. Acest bărbat nu s-a căsătorit niciodată.

Comentarii

  • cozi de topor

    12 februarie 2016 12:30

    Oamenii astia de langa noi pe langa care trecem sunt urmasii cuiva strabun al romanilor care nestiut de nimeni a murit cu arma in mana in ultimii doua trei mii de ani ca noi sa fiim azi si sa avem o tzara. Da unii mai coboara din droaga trasa de magari si mai dau cate o lege antinationala.

    raspunde comentariului
  • Paul

    12 februarie 2016 11:22

    Cam supraponderale urmasele ! Le recomand regim alimentar cu legume fierte si fructe, branza de vaca, supe usoare, carne fiarta, fara grasimi, fara dulciuri. Si multa miscare. Nu de alta, dar asa cum arata, cred ca se ridica greu si din scaun. Pentru mine, lacomia asta alimentara la femei mi se pare ceva ridicol. Si daca le intrebi, toate spun ``nu stiu ce am draga, dar si din aer ma ingras !`` De fapt, ele mint, pentru ca mananca precum patrupedele ce dau iama in trifoi, se umfla incontinuu si nu se opresc, de zici ca sunt speriate de posibilitatea disparitiei alimentelor de pe glob ! Sincer, obezelor, ce va face sa bagati atata in voi si sa nu va mai opriti pana nu va puteti misca de atatea sunci atarnand ?! Spun toate aceste lucruri pentru ca moemntan am voie. Daca apare legea cu defaimarea, atunci va puteti constitui in ``grupul social al obezelor``si sa intentati procese pentru defaimare ! Iar dupa castigarea procesului sa va indreptati spre primul fast-food sa bagati in voi, in liniste si pace, amin !

    raspunde comentariului
  • Mihai

    11 februarie 2016 17:10

    Multumim, foarte frumos articolul si mai ales povestea eroinei noastre. Catalina reprezinta un ideal la care nu multi putem ajunge.Istoria ne da identitate, nu inteleg cum de exista azi discutii despre predarea sau nu a istoriei in scoli.

    raspunde comentariului
anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.