Aceştia sunt oamenii lui Dimitrie Gusti, cei care au venit la deschiderea Satului Nou din Bucureşti. Nu au dispărut de tot tradiţiile, nu s-au topit încă sufletele, nici speranţele, în lumea uliţelor şi a brazdelor. Asta e vestea cea mai bună, în 2016. Muzeul deschis cu 80 de ani în urmă de renumitul sociolog nu e doar o insulă…
Văd un grup de femei. Bucovinence, după ce fac cunoştinţă cu ele şi îmi spun povestea lor. Au venit tocmai de unde se agaţă harta-n cui, din comuna Bilca, judeţul Suceava. Portul popular specific acelei zone îţi ia ochii prin splendoarea lui. Un grup folcloric denumit „Polobocul”. Au venit femeile acestea să sfinţească prin dans cel mai nou proiect al Muzeului Satului din Capitală, Satul Nou. Dar casele, gardurile, acoperişurile nu ar spune nimic dacă nu ar fi sufletele care să le dea viaţă, cum şi Dimitrie Gusti, cel care a făcut Muzeul Satului cu 80 de ani în urmă, ar fi vrut. Un sat populat cu ţărani, cu munca, cu viaţa, cu destinele lor. Şi uite acum, în 2016, aceste femei din Bucovina, 18 la număr, au venit să joace „dansul bătrânesc”. Au mers la o răscruce de drumuri, unde e loc mai mult. Bucureştenii, pe margine, uimiţi de ceea ce văd, care cu aparate de fotografiat, care cu aparate de filmat. Ele, bucovinencele, au timpul lor, în care se mişcă, agale. Timpul opincilor cu care sunt încălţate. Se aliniază, una în spatele celeilalte, şi încep a merge, legănat. Domol. Cu glas pierdut. Parcă ar fi un cântec de leagăn. Ceva care mângîie văzduhul. „Eu nu cânt că sunt frumoasă, eu cânt că sunt voioasă”, notez câteva versuri. Dacă te laşi prins, cu privirea doar, în paşii cei simpli, acompaniaţi de graiul şoptit, simţi că te cufunzi odată cu siluetele acestea învelite în culori vii. Purtat în locurile acelea ale Bucovinei îndepărtate. Un cântec ca o carte, cât să citeşti mai ales în inimile oamenilor care ţi-l cântă. Fără zgomot, fără mişcări spectaculoase. Ceva care îţi dă senzaţia că a trecut peste secole. Şi a rezistat. A fost o experienţă care ne-a lăsat pe toţi, cei prezenţi acolo, spectatorii, cu gura căscată. Doar de câteva minute a fost nevoie.
De la 13 la 70 de ani
A fost cândva un moment, în 1968, când o învăţătoare din Bilca, Despina Cârdei, a vrut să pună stavilă pierderii cântecelor din bătrâni. Atunci a făcut acest ansamblu. Cu femeile din sat. Numai cu femeile. Un ansamblu al femeilor, cum cere datina. Şi au cântat după cum învăţaseră de la mame şi de la bunici. Au cântat şi au dansat la ele în comună, în faţa vecinilor şi prietenilor. Au cântat şi au dansat apoi şi în alte comune. Au fost invitate la festivaluri folclcorice din toată ţara. Au cântat şi au dansat cum le-am văzut acum, la Bucureşti. Dansul lor specific, “bătrânesc”. Aşa îmi spune cea care azi este şefa ansamblului, Felicia Cuciurean, care are 70 de ani şi cântă şi dansează în acest grup de aproape o jumătate de secol. De când a fost făcut ansamblul. Cea care a înfiinţat ansamblul, învăţătoarea Desina Cârdei, mai trăieşte şi azi, zice Felicia. Dar nu ştiu cum se face că aceste costume tradiţionale, cu broboadele acelea albe care înfăşoară capul, lăsând numai faţa liberă, şi scoţând în evidenţă ochii, ei bine tot acest costum nu te lasă să vezi vârsta omului. Văd numai ochi vii, văd doar trupurile acestea care se mişcă în acelaşi ritm. Deşi în grupul pe care l-am întâlnit eu acum sunt mai multe generaţii. Cea mai tânără este o fetişcană de 13 ani, Anabela Puha. Mai văd câteva fete tinere, la vârsta măritatului. Costumul însuşi parcă dansează. Cântecul pare a se cânta nu din gură, cât mai ales din strâbuni. Şi atunci vârsta nu mai contează. Timpurile, vechi şi noi, s-au contopit. E un vers care aminteşte de daci şi romani. Vin generaţii noi în ansamblu. La şcoala din comună, îmi spun femeile, profesorii vorbesc copiilor despre istoria şi tradiţia care au însoţit comunitatea. Nimic nu se pierde. Deşi lumea se transformă. Ansamlul popular dovedeşte spiritul comunităţii. Exact după cum şi Dimitrie Gusti vedea satul românesc, modern în felul de a trăi, dar totodată credincios faţă de tradiţia pe care a moştenit-o.
Familia de profesori
Am întâlnit o casă în Satul Nou. Construită în anul 1882, în Cut. Un sat din judeţul Alba. A fost gospodăria unui apicultor. Urmaşii lui au donat casa aceasta Muzeului Satului din Bucureşti. Şi casa, dar şi mobilierul din ea. De la prima până la ultima cărămidă. Cu scândurile din podea, cu grinzile din tavan. Poate chiar, aş adăuga, şi cu paşii străbunilor, pe care ai senzaţia că îi auzi în acest loc, dacă asculţi cu atenţie liniştea. Am cunoscut pe donatorii acestei case, pe soţii Ana şi Ilie Moise. Doi profesori. Casa a fost a familiei din partea Anei. Spune femeia câteva cuvinte despre casa părintească. Aşezată, până în urmă cu câţiva ani, pe coama unui deal, înconjurată de o grădină plină cu flori. Cei doi soţi locuiesc în Sibiu, la Cut merggând doar în vacanţe. O casă nelocuită începe să se degradeze şi ei nu au vrut asta. Au dorit, dimpotrivă, ca istoria să rămână vie. Aşa că au decis să doneze acest sălaş. Acum face parte dintr-un alt sat, aici, în inima României. Aflu de la interlocutoarea mea că mobilierul a fost realizat în 1935, la comandă. “Am găsit o incripţie cu anul 1882, când a fost făcută casa. Au existat însă mai multe etape în care această locuinţă a fost renovată”, adaugă Ana. Numele ei de fată a fost Boca. Deci casa a fost a familei Boca, din Cut.
Casa călătoare
Au venit acolo, în sat, specialiştii de la Muzeul din Bucureşti, după ce fusese decis pasul donaţiei. Şi au inventariat fiecare centimetru, îşi aminteşte femeia. Fiecare cărămidă fotografiată şi înscrisă în catalog. La fel şi cu fiecare grindă. Nimic lăsat la voia întâmplării. Apoi totul a fost demontat, materialele încărcate în camioane şi transportate în Capitală. A urmat refacerea întregului ansamblu. Cărămidă cu cărămidă, grindă cu grindă, exact aşa cum au fost ele aşezate pe vremea când casa era în satul ei natal. Mobilierul pus la locul lui, ca în timpul când în acest loc îşi duceau viaţa nişte suflete. Ultimul care a locuit aici, până în 1981, a fost tatăl Anei. Văd camera cea mai mare, “casa de jos”, cum i se spunea. Uşa casei se deschide spre tindă, iar de acolo poţi să te duci la „cămerile” din spate. Observ bucurie pe faţa acestor oameni, soţii Ana şi Ilie Moise. Au aşezat în tindă, pe o masă, slană de la ei, din Cut, palincă, tot de acolo, şi îmbiau oaspeţii din Satul Nou să le treacă pragul, să le cinstească gospodăria. Veniseră şi câteva vecine de-ale lor, din Cut, să le dea o mână de ajutor cu organizarea acestui eveniment, îmbrăcate în portul popular specific acelei părţi de Românie. Mi-au spus, după ce le-am întrebat, că la ele în sat se mai păstrează, de Crăciun, un obicei numit Butea Feciorilor. Băieţii merg la colindat prin sat, pornind de la biserică. Când vă faceţi timp, să veniţi în casa asta. Umbrele din trecut vă aşteaptă într-o vizită, să le ascultaţi.
Hanul Galben din Satul Nou
Se lucrează de nouă ani la Satul Nou din Bucureşti, parte a Muzeului Naţional al Satului care poartă numele creatorului său, Dimitrie Gusti. Şi iată că, după exact 80 de ani de la inaugurare, noua “localitate” şi-a deschis porţile în 17 mai 2016. Nu întâmplător acum, pentru că tot într-o zi de 17, dar în 1936, se prezenta în faţa întregii lumi Muzeul pe care-l ştim deja cu toţii, de o viaţă. Pe o suprafaţă de 3,5 hectare, în Noul Sat, au fost amplasate case care au aparţinut unor gospodari, dar şi clădiri care au avut cândva funcţionalitate publică. Din ultima categorie pot da ca exemplu un canton de drum, de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aici locuiau muncitorii care aveau în responsabilitate întreţinerea drumului, pe o anumită porţiune. Asemene cantoane au fost ridicate în acele timpuri de-a lungul căilor de comunicaţie din arealul românesc. Nu poate scăpa atenţiei nici silueta celui care a fost cândva Hanul Galben, în Bucureşti, la intersecţia străzilor de azi, Banu Manta şi Doctor Felix. Refăcut după planurile originale. Şi totuşi, altceva mi-a atras cu adevărat atenţia, cu ocazia acestui eveniment. Cei care sunt legaţi, cu sufletul, de lumea rurală. Despre câţiva am scris în acest material. Au fost cu mult mai mulţi. La ei m-am gândit acum ca la oamenii lui Dimitrie Gusti.
