Cei care ajung în zonă pot să viziteze acum cel mai mare “frigider natural” din Munţii Apuseni. Gheţarul subteran pare desprins dintr-un film SF. Iar forma blocului de gheaţă se schimbă în fiecare anotimp. “În fiecare vară, circa jumătate din volumul total al gheţarului se topeşte, datorită căldurii. Însă volumul gheţarului se reface în fiecare iarnă. Astfel, înfăţişarea gheţarului se schimbă de la lună la lună. Putem spune că, deşi avem un bloc de gheaţă vechi de câteva mii de ani, el este în permanentă evoluţie”, spune profesorul de geologie Ecaterina Bacal, care îşi duce, periodic, elevii să viziteze acest gheţar, care a devenit şi o importantă atracţie turistică.
De unde vine numele
Potrivit profesorului universitar Iosif Viehmann, unul dintre cei mai preţuiţi geologi în activitate din lume, numele peşterii Scărişoara vine tocmai de la faptul că localnicii au construit o scară de lemn, în secolul XIX, pe care urcau până la gura peşterii. Era o scară cioplită rudimentar din trunchiuri de copaci. Localnicii foloseau peştera pe post de frigider. Ei îşi depozitau lângă gheţar o serie de alimente perisabile. De asemenea, în perioadele secetoase de vară, apa provenită din gheţar era o resursă importantă pentru comunitate. “Putem spune că, dacă scoţienii au inventat wiskey-ul cu gheaţă, la Scărişoara, bunicii noştri serveau pălincă ţinută la gheaţă ori în care puneau gheaţă adusă din peşteră”, se laudă unul dintre localnici, care mai spune că peştera care adăposteşte gheţarul nu îşi află pereche în toată Europa. Însă, dincolo de lăudăroşenia localnicilor, drumul forestier care duce din satul Scărişoara la peşteră trece pe lângă stive de gunoaie şi pe lângă mici căbănuţe turistice lăsate în ruină, care contrastează cu frumuseţea peisajului. La intrarea în peşteră, autorităţile au investit într-un sistem modern, asemănător cu cel care se află în Barcelona, la intrarea în catedrala Sagrada Familia. Însă cişmeaua aflată în apropiere nu funcţionează.
Turişti dezamăgiţi
Puţinii turişti străini care ajung în zonă sunt dezamăgiţi de aceste neajunsuri, precum şi de lipsa informaţiilor în limbile de circulaţie internaţională. “Din păcate, nu cunosc limba română, pentru că vin din Franţa. Mi-aş dori să am mai multe informaţii, atât despre gheţar, cât şi despre pensiunile din zonă. Însă nu există astfel de informaţii în franceză. Am impresia că voi, românii, aveţi nişte bogăţii extraordinare, dar nu ştiţi întotdeauna să le puneţi în valoare aşa cum merită”, spune Eric, un francez în prag de pensionare care vizitează pentru prima oară România. “Eu fac un tur al României pe motocicletă. Realizez şi filme, şi fotografii, pe care le voi posta pe o pagină de Facebook, care are foarte mulţi useri motociclişti din Olanda. Am fost pe Transfăgărăşan, apoi pe Transalpina, am vizitat Sibiul şi am venit pe Valea Arieşului. Piesajele sunt extraordinare, însă locurile frumoase sunt sufocate de gunoaie. Aşa este cascada de la Vidolm, dar nici aici, la Scărişoara, împrejurimile nu excelează la capitolul curăţenie. Gheţarul este însă absolut superb”, spune Wim, un olandez în vârstă de 32 de ani care îşi petrece vacanţa în şaua motocicletei.
Cum arată peştera
Intrarea în complexul carstic propriu-zis are loc pe un sistem de alei, care a înlocuit vechea scară cioplită din trunchiuri de brad, apoi printr-o gură cu un diametru impresionant, de circa 60 de metri, potrivit ghizilor de la Scărişoara. “Această formaţiune de la intrare se numeşte aven. Podeaua pe care păşim este în permanenţă acoperită cu un strat de zăpadă”, spune unul dintre ghizi. Din aven, turiştii intră în unica sală a peşterii. Ei trebuie, mai întâi, să coboare pe o potecă săpată în stâncă şi pe nişte trepte de metal. Urmează o poartă cu o înălţime de aproape 18 metri, iar dincolo de poartă se află peştera lungă de circa 700 de metri şi, în care se află blocul de gheaţă, cu un volum de circa 80.000 de metri cubi. Una dintre feţele „cubului” de gheaţă formează chiar podeaua sălii. Există şi un tobogan de gheaţă, care dă într-o parte a peşterii numită de localnici „mănăstirea” sau „biserica”. De asemenea, în această sală există zone în care se formează stalgmite de gheaţă, datorită picăturilor de apă, care se scurg din sloiul care se topeşte ziua şi care îngheaţă din nou noaptea. În zona din fundul peşterii, unde căldura zilelor de septembrie se face mai greu simţită, şi stalagmitele ori coloanele, şi draperiile de gheaţă capătă dimensiuni mai mari. Ghizii spun că, chiar dacă stalagmitele de gheaţă aflate mai aproape de intrarea în peşteră se topesc în fiecare an, ele se refac apoi în forme asemănătoare, dar totuşi diferite.
Peştera de la Scărişoara face obiectul unor studii desfăşurate de cercetătorii de la Institutul de Speologie “Emil Racoviţă” din Cluj. Printre cercetătorii care au intrat de mai multe ori în peşteră pentru a aduna probe se numără profesorul Iosif Viehmann, unul dintre discipolii marelui savant, care a fondat ştiinţa numită biospeologie, dar şi nepotul prinţului Emil Racoviţă, profesorul Gheorghe Racoviţă de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. De altfel, primele cercetări ştiinţifice au început în a doua jumătate a secolului XIX. Savanţii clujeni au stabilit că vechimea gheţarului este de aproximativ 4.000 de ani. Pentru că, în funcţie de distanţa faţă de nucleu, gheaţa are diferite vârste, probele recoltate de cercetători şi analizate în laborator permit savanţilor să afle informaţii extrem de variate despre trecutul regiunii. De exemplu, modul în care a evoluat flora, stabilit în funcţie de granulele de polen încorporate în gheaţă. Sau care au fost marile incendii din împrejurimi, cu ajutorul informaţiilor furnizate de cenuşa aflată în diferite straturi ale gheţarului, dar şi modul în care dacii practicau mineritul pe Valea Arieşului, cu ajutorul variaţiilor de concentraţii de metal din probele de gheaţă analizate la microscop.
Ghizii spun că, deşi stalagmitele de gheaţă aflate mai aproape de intrarea în peşteră se topesc în fiecare an, ele se refac apoi în forme asemănătoare, dar totuşi diferite.
