De prea mult timp se vorbește despre dispariția satului românesc. De renașterea lui, aproape deloc. Povestea comunei bucovinene Ciocănești, începută în 2002, ar trebui să schimbe viziunea pesimistă. Și mai ales modul în care este finanțat mediul rural. Accentul punându-se, solicită experții, pe bagajul de patrimoniu, nu pe numărul oamenilor din fiecare sat.
Autoritățile comuniste n-au ținut cont de istoria Ciocăneștiului, localitate atestată documentar în anul 1400, atunci când au decis desființarea ei, în 1968. Pe motiv că avea prea puţini locuitori. Nici acum nu stă mai bine, doar 1.500 de oameni trăind în cele două sate componente, Ciocănești și Botoș, întinse de-a lungul Bistriței Aurii.
Voința contează mai mult, în comparație cu numărul
Numărul sufletelor e depășit, în schimb, de anvergura voinței lor. Reparația administrativă petrecută în urmă cu 13 ani aprinde în actuala generație a ciocăneștenilor patima obiceiurilor și meșteșugurilor.
Altfel, din ce-ai putea să trăiești aici? Unde numai creșterea animalelor, îndeletnicire milenară la poalele Suhardului, ți-a mai rămas. Că de minerit s-a ales deja praful. Se poate spune astfel despre Ciocănești că a devenit locul în care trecutul construiește viitorul.
Festivaluri din primăvară până-n iarnă
Parcurg lista evenimentelor care vor avea loc în acest an. Pe data de 5 aprilie este programat Festivalul național al ouălor încondeiate, urmat, în 27 mai, de Măsura Oilor. Se va adăuga, în 30 iunie, invitația adresată turiștilor de a vizita Rezervația de Rododendron. Pentru ca din 10 august lumea să fie așteptată la Săptămâna plutăritului, iar din 15 august la Festivalul național al păstrăvului. Nu trece mult timp și, pe 8 septembrie, vine rândul Răscolitului la stâna Botoș. Anul cultural din acest colț de țară se încheie, pe 26 decembrie, cu Festivalul obiceiurilor și tradițiilor.
Strategie de imagine
Aflu de la primarul comunei, Radu Ciocan, că festivalurile au apărut la scurt timp de la reînființarea comunei. Majoritatea au ajuns acum la mai mult de zece ediții. Timp în care au căpătat recunoaștere națională, ba chiar și internațională. Judecând după faptul că în acest loc vin mulți turiști străini. Mi se dă exemplul unui profesor din Franța care a învățat să încondeieze ouă, iar acum este un participant activ la concursurile de profil. „Este o mândrie a oamenilor de pe aceste meleaguri să-și expună bogăția spirituală“, se exprimă, la rândul ei, Marilena Niculiță, directorul Muzeului Național al Ouălor Încondeiate din Ciocănești. Ea însăși are acasă șase costume populare, moștenite de la înaintași. Există inițiativa unei expoziții a lăzilor de zestre. Au ieșit nestemate din gospodăriile oamenilor. Nimeni nu le aruncase. La fel și când s-a făcut muzeul etnografic local. N-a fost o problemă ca oamenii să amenajeze ateliere cu arhaicele ustensile, de tâmplărie, de fierărie, de țesătorie. Există și o legendă, cum că aici ar fi fost un atelier secret, pentru obținerea armelor, în vremea lui Ștefan cel Mare. Se spune că săgeata plecată din arcul voievodului, care a marcat locul viitoarei Mănăstiri Putna, a fost făurită la Ciocănești.
Casele pictate, obligație reglementată de Consiliul Local
Pe vremea fostului primar al comunei, Gheorghe Tomoioagă, s-a dat o hotărâre a Consiliului Local ca toți cei care își fac case noi să le picteze la exterior. Și pentru ca decizia să fie respectată, Primăria le oferea oamenilor materialele necesare acestor lucrări. Povestea încondeierii caselor a pornit de la o localnică, Leontina Țăran, care în vremea tinereții, prin 1950, are ideea de a picta zidurile exterioare al locuinței sale. Ca să-și ducă gândul la îndeplinire, cheamă în ajutor un meșter, nimeni altul decât bunicul primarului de mai târziu, din familia Tomoioagă. Casele încondeiate reprezintă unul dintre motivele pentru care localitatea dobândește titlul de comună turistică.
Mina turistică „Oița“
Noua administrație locală duce comunitatea pe același drum al turismului bazat pe tradiții. Există în acest loc o Asociație a crescătorilor de animale, cu vreo 200 de membri. Comunitatea face un efort și, în 2014, achiziționează fosta mină de mangan din localitate, închisă în 2009. Am intrat în galeria, lungă de 800 de metri, a cărei destinație va fi, de acum înainte, legată de oaspeții săi. Este nevoie de investiții în structura de rezistență, lucru care se va face în acest an, spune actualul edil. Pentru el, un proiect de suflet, fiind de meserie inginer miner. A lucrat cu ani în urmă aici. Aceeași asociație vrea să dea întrebuințare clădirilor din apropierea exploatării miniere. Și ele au fost achiziționate, urmând să fie amenajat un centru de colectare și valorificare a laptelui.
Patru stâne pe Muntele Suhard, în circuit turistic
Asociația crescătorilor de animale a construit pe Muntele Suhard patru stâne. Ultima dată în folosință anul trecut. Scopul turistic iese și aici în evidență. Nu trebuie decât s-o iei, vara, pe drumul numit Recele. Ciobanii au acolo toate facilitățile necesare, camere pentru recepția materiei prime, altele pentru păstrarea brânzeturilor. Le poți fi oaspete. Să vezi cum prepară brânza. Și să guști din miracolul laptelui. Cât despre posibilitățile de cazare din Ciocănești, edilul mă anunță că sunt peste 300 de locuri, atât în pensiuni, cât și pe la diverse gospodării.
Muzeul cu nestemate
Autoritățile locale au achiziționat recent o colecție foarte valoroasă, a unui iubitor de frumos din Vatra Dornei. Este vorba despre 1.800 de ouă încondeiate, unele vechi de un secol, dublând astfel tezaurul muzeului dedicat acestor nestemate. Despre altele mi se spune că sunt rodul muncii pe care o depun concurenții veniți în fiecare an la festivalul de profil. Așa aflu că încondeietori sunt și în Slatina, Brăila, Cluj, Brașov, Neamț și Botoșani. Ciocăneștiul, ca un fel de capitală în acest domeniu, nu are doar 30 de încondeietoare de renume, ci și cursuri în domeniu pentru copiii din localitate, ușile fiind deschise și amatorilor din alte zone ale țării.
Săptămâna plutăritului
Vezi cum un ochi plânge. Așa observ la Vasile Raia, de 72 de ani, plutaș
de-o viață. L-am întâlnit în satul Botoș. Amintirile lui alunecă departe, în timp, pe când avea 14 ani, când a început să deprindă tainele acestui meșteșug. Vremurile s-au schimbat, de plute n-a mai avut nimeni nevoie, să transporte mărfuri, pentru că apăruseră mașinile și trenurile. A mai fost, pe deasupra, și o mare viitură pe Bistrița, în 1969, distrugând majoritatea barajelor din piatră și lemn construite de plutași, pentru a le înlesni accesul de-a lungul albiei. Dar mai văd la omul din fața mea și celălalt ochi, surâzând. De când plutăritul dă semne că nu mai vrea să rămână doar în manualele de istorie. Este drept că acum numai pentru adrenalina turiștilor, pe cei nouă kilometri, cât măsoară traseul din Ciocănești. Anul trecut au fost 1.000 de vizitatori, și pentru plutărit, și la Festivalul păstrăvului.
O lecție de viață
Am prezentat modelul de dezvoltare al unei mici localități, pentru că el vine în consonanță cu teoria susținută de Nicolae Marghiol, președintele executiv al Asociației „Cele mai frumoase sate din România“. Și-a făcut studiile în domeniul sociologiei și dezvoltării regionale, specializându-se ca atare și în străinătate, unde a și lucrat, de pildă la Primăria din Bruxelles. S-a întors în țară, spune el, pentru a milita în favoarea satului românesc. Botoșănean de origine, povestește cum, în tinerețe – nu că acum ar fi bătrân, are doar 32 de ani -, credea că a trăi într-un sat îndepărtat, în mijlocul pădurii, așa cum făcea bunicul său, nu e confortabil. „Mai târziu am înțeles greșeala făcută, susținând ca bunicul să vină la oraș.“
Apel la stat, să-şi schimbe optica
Cel mai important este ca dintr-o lecție de viață chiar să înveți ceva. Asta ar trebui, în opinia lui, să facă și statul român. Privind cu totul altfel satul românesc. Se referă la finanțarea micilor localități. Pentru drumuri, apă, canalizare, electricitate. Fondurile județene, naționale, europene să nu mai fie împărțite în funcție de numărul de locuitori dintr-o așezare. Să se țină cont, în primul rând, de patrimoniul material și imaterial. “Sunt sate mici care nu primesc niciun fel de finanțare, mergându-se pe ideea că au puțini locuitori. Dar nu se ține cont de bogăția tradițiilor și meșteșugurilor de acolo, în pericol de-a se pierde, din cauza depopulării.“
Rețeaua satelor frumoase din vestul Europei
Mai departe, interlocutorul meu dă ca exemplu Occidentul, unde acest cerc vicios a fost spart. A mers prin sate din Franța, Belgia și Italia. Aflând că situația nu era deloc bună nici acolo, prin anii ’70 – ’80. Satele rămâneau, de la an la an, cu tot mai puțini locuitori. Tinerii plecau, pentru că nu aveau niciun viitor într-o așezare fără locuri de muncă și fără elementare condiții de viață. Bătrânii se stingeau, unul câte unul. Apoi lucrurile s-au schimbat radical. Autoritățile au înțeles că un sat are totuși din ce trăi. Valorificându-și potenţialul rămas de la înaintaşi. Trebuie doar sprijinit. Pentru un nou drum. Franța, de pildă, are acum o întreagă rețea de “sate frumoase”, în înțelesul că acolo găsești, renăscute, obiceiurile, meșteșugurile, bucătăria tradițională. Sunt mai mult de 150 de astfel de mici localități care reușesc, în fiecare an, să atragă milioane de turiști.
Diversitatea este bogăția noastră
Ne întoarcem la situația din România, specialistul spunându-mi că satele noastre sunt cu mult mai bogate în ceea ce privește patrimoniul material și imaterial în comparație cu suratele lor din Vest. „La noi există diversitate. Acesta este marele avantaj. Arhitectura caselor vechi, bucătăria tradițională, ingeniozitatea meșteșugurilor, multe obiceiuri de peste an, frumusețea costumelor populare, un număr impresionant de cântece, balade şi legende.“ Planul pe care-l urmează, de câțiva ani încoace, este ca și în România să existe o rețea a satelor frumoase. De-asta a și înființat asociația, cu nume predestinat. Un proiect care a găsit imediat sprijin în Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“, la Autoritatea Națională pentru Turism, dar și din partea câtorva ambasade în România, ale Franței, Belgiei și Elveției.
Ghid pentru cele mai frumoase sate
Una dintre primele realizări ale asociației este editarea anuală, începând din 2012, a unui ghid al celor mai frumoase sate din România. Sunt descrise perle ale autenticității din fiecare provincie istorică a țării. Mai întâi, în română și franceză. Lucrarea va fi disponibilă, în viitorul apropiat, și în germană și engleză. Evident că asta a însemnat o muncă uriașă, pentru că trebuie să mergi prin țară, să descoperi valori și destine cu totul speciale. Altă idee s-a născut anul trecut, apărând „Satul cultural al României“. Prima ediție a competiției certifică valoarea comunei Ciocănești. Cât privește acest an, pe podium a urcat comuna tulceană Jurilovca.
„Lipsesc programele naționale pentru conservarea autenticității“
Am observat încântarea și la directorul muzeului, conferențiar universitar doctor Paulina Popoiu. „Satul românesc este încă bine conservat“, remarcă expertul. Fără însă a-și ascunde regretul, pentru că statul român nu are programe naționale vizând susținerea mediului rural. „Lipsesc programele pentru conservarea autenticității în satul românesc. Sunt localități intrate în patrimoniul UNESCO. Dar asta nu le ferește de pericolul dispariției.”
„Să alungăm indiferența din noi“
Ne amintim de recenta statistică, la nivel de țară, care arată că 126 de comunități rurale au rămas doar în acte. Mult mai neagră este altă situație, cea a satelor aflate în pragul dispariției, Paulina Popoiu opinând că acestea se pot număra cu sutele. „Sper ca autoritățile naționale să își dea seama de pericolul în care ne aflăm. Activitatea unor asociații neguvernamentale, precum cea care organizează acest concurs, este benefică. La fel de importantă e și dorința acelor comunități care vor să-şi păstreze zestrea“, conchide oficialul. Explicabil, într-un asemenea context, apelul lui Nicolae Marghiol către autoritățile județene. Fiecare, în zona sa de competență, să găsească acele valori – oameni, fapte, locuri – care te pot face pe tine, turistul, să exclami: Vreau să merg acolo! Toate aceste informații, și multe altele, vor alcătui viitoarea platformă multimedia. Cu speranța că vor fi auzite cuvintele acestui inimos tânăr, închei astfel: „Să alungăm indiferența din noi. Să privim satul ca pe o resursă generatoare de valori“.
Vasile Raia, plutaș de-o viață, își vede meseria renăscând în Ciocănești, acum în scop turistic
