Pedalând prin istorie, descoperim rolul pe care bicicleta l-a avut la un moment dat. O poveste veche de aproape un secol şi jumătate, începută în Franţa şi continuată de multe alte ţări europene. Velocipedişti militari are şi România, din 1901, primele lor misiuni fiind consemnate în 1913. Tot atunci apare şi prima victimă în rândul ostaşilor noştri, special antrenaţi pentru a mânui, în luptă, atât ghidonul, cât şi arma.
Detaşamentul de biciclişti români din cadrul Diviziei 1 de Cavalerie se apropie de satul bulgăresc Liuta, din judeţul Montana, fiind întâmpinat cu puternice focuri de armă. Cicliştii noştri au misiunea de a ocupa dealul din sud-vestul acestei localităţi. Ei acţionează în acelaşi timp cu camarazii lor din Escadronul de Cavalerie din Regimentul 9 Roşiori. Escadronul are drept ţintă un alt deal, cel din estul satului, pentru ca împresurarea acestui punct strategic să fie deplină. Suntem în data de 4 iulie 1913, consemnată de arhive drept prima bătălie la care participă bicicliştii militari români. Băieţii dau dovadă de curaj şi ocupă dealul spre care se îndreptau cu repeziciune.
Evenimentele sunt în plină desfăşurare, nu e timp de odihnă, astfel că este necesară organizarea unei operaţiuni de recunoaştere în vecinătatea căii ferate care vine de la Vratsa şi merge spre Vidin. Se constituie în acest scop două grupe de biciclişti, pentru cercetare, una condusă de sublocotenentul Roşca, având în subordine cinci oameni, alta comandată de brigadierul Mihăilescu. Este necesar să se ştie numărul soldaţilor bulgari şi puterea lor de foc „de pe înălţimile Bel-Marcovo”. Ai noştri, pe biciclete, se apropie cu viteză, fiind întâmpinaţi cu un baraj de gloanţe. Din păcate, un soldat român este ucis pe loc, numele lui fiind Ion Marius Teodorescu. Primul soldat ciclist român căzut la datorie. Dar jertfa sa nu este în zadar, pentru că cicliştii din detaşamentul condus de sublocotenentul Roşca observă cu exactitate modul în care sunt dispuse trupele bulgare pe dealul Bel-Marcovo, transmit preţioasa informaţie liniilor noastre de artilerie, care deschid cu precizie focul şi îl fac pe duşman să-şi părăsească în scurt timp poziţiile.
„Regulamentul asupra instrucţiei cicliştilor“
Am început acest documentar cu descrierea unei lupte din urmă cu 103 ani, conturând subiectul pe care îl vom urmări în continuare, anume faptul că atât Armata Română, cât şi alte armate din Europa, au apelat cândva la bicicletă pentru diverse operaţiuni militare. Altfel, despre bicicletă putem spune că este doar un mijloc de recreere, pe timp de pace. Dar strategii războiului au văzut vehiculul cu două roţi şi dintr-o cu totul altă perspectivă. Rămânem pentru moment la felul în care România se preocupă de cicliştii militari, descoperind o tradiţie care începe încă din 1901, la 17 ianuarie fiind emis „Înaltul Decret” aflat la baza „Regulamentului asupra instrucţiei cicliştilor”. Am descoperit aceste date graţie Serviciului Istoric al Armatei Române, informaţiile fiind puse cap la cap de Lucian Drăghici, expert gradul 1, cel care a scos la lumina zilei, din diverse dosare îngălbenite de vreme, o adevărată istorie a bicicletei militare.
Dar să vedem ce spune acel Regulament din 1901. El arată că în cadrul fiecărui Regiment de Infanterie, Cavalerie şi Artilerie se va constitui câte o secţie de ciclişti, formată din militari care au demonstrat, în cadrul instrucţiei, că au mare rezistenţă la efort. Grupele acestea erau formate atât din ofiţeri şi subofiţeri, cât şi din soldaţi. Ei treceau, în plus, printr-un examen medical amănunţit, pentru a li se evidenţia o dată în plus capacitatea de a pedala, pe orice teren, dar şi de a participa la orice fel de acţiuni, conform ordinelor date de superiori.
Misiuni de cercetare şi curierat
Să vedem pentru ce fel de activităţi erau întrebuinţate aceste detaşamente. Misiunile de recunoaştere şi de curierat erau cele mai importante. Bicicliştii formau o adevărată punte de legătură între trupele de bază şi formaţiunile aflate în avangardă. Acolo unde nu exista nici o posibilitate de comunicare, telegraf sau telefon, biciclistul se deplasa cu repeziciune de la o unitate la alta, ducând informaţiile esenţiale pentru bunul mers al luptei. Ca să vă faceţi o idee despre acest mod de organizare, e de menţionat faptul că se constituie grupe de câte trei biciclişti. Ele erau dispuse de-a lungul distanţei între unităţile noastre. O grupă avea de parcurs cel mult 15 kilometri.
Se preda ştafeta de la o grupă la alta, până la destinaţia finală. Atunci când era vorba de informaţii de importanţă crucială, numai ofiţerii ciclişti le transmiteau. Nu în ultimul rând, unităţile care staţionau puteau să apeleze la biciclişti pentru a ţine împrejurimile sub observaţie, aceştia făcând rondul, mai pe înţeles. Vedem însă că cicliştii participă efectiv la luptă, deplasându-se cu repeziciune către un deal pe care-l cuceresc, în vecinătatea satului bulgăresc Liuta, după cum descrie Corvin Petrescu în lucrarea sa apărută în 1914, intitulată „Istoricul campaniei militare din 1913”.
Câte ceva despre uniformă
Uniforma soldaţilor care mânuiesc ghidonul scoate în evidenţă misiunea pe care ei sunt puşi s-o îndeplinească. Pe mâneca stângă a tunicii aveau o bicicletă în miniatură, cusută cu aţă roşie. La armată, ca la armată, bicicleta asta, cusută, trebuia să aibă neapărat lungimea de cinci centimetri şi lăţimea de 3,5 centimetri. Alte elemente distinctive erau bluza de postav, cu guler larg, şi pelerina, tot din postav, cu glugă, la care se adăugau jambierele din pânză şi ghetele cu şireturi. Cât priveşte dotarea pentru luptă, fiecare biciclist avea asupra sa un pistol cu 30 de cartuşe şi un pumnal.
Pe bicicletă te urci conform manualului
Să vedeţi instrucţia viitorilor biciclişti pregătiţi pentru front. Nimic nu era scăpat din vedere. Nici măcar modul în care te urci pe bicicletă. Sau manevra pentru coborâre. Reguli stricte, imposibil de încălcat. Doar scria cât se poate de clar în Regulament. Poftim de aflaţi indicaţiile pentru urcare. “Elevul ciclist se aşează înapoia bicicletei şi apucă mânerul cu ambele mâini, aşează piciorul stâng cu talpa pe scară, loveşte cu piciorul drept în pământ de mai multe ori, pentru a-şi face vânt şi, sprijinindu-se de braţe, pe care le ţine întinse, şi pe piciorul stâng, ridică corpul în sus şi caută a se ţine în echilibru cât se poate de mult. Piciorul drept se ţine puţin îndoit din genunchi, atârnând în partea dreaptă a bicicletei”.
Ne ocupăm acum de coborârea de pe bicicletă. „Se apleacă corpul înainte şi în momentul când pedala stângă este aproape de a ajunge în jos, se apasă cu putere pe ea, lăsând piciorul drept să fie aruncat de pe pedala din dreapta în partea stângă a roţii dinapoi, piciorul stâng părăseşte apoi pedala, mâinile rămânând pe mânerul cârmei”.
„Orice mişcări de artă sunt interzise“
Ai urcat pe bicicletă, porneşti în misiune. Alte reguli ale instrucţiei, de data asta legate de felul în care te comporţi în timpul luptei. Trebuie să faci mai multe lucruri în acelaşi timp, după cum fiecare clipă o cere, pentru că duşmanul poate fi oriunde. Doar ai pistol şi pumnal. Aşa că înveţi să conduci bicicleta cu o singură mână, să foloseşti un singur picior pentru a pedala, să-ţi întorci corpul în orice direcţie. Omul şi bicicleta devin un tot-unitar. Eşti capabil să mergi pe orice teren, plat sau accidentat, să faci manevre bruşte prin care îndrepţi bicicleta spre orice latură a câmpului tău vizual. Şi totuşi, nu ţi se permite să-ţi pui viaţa în pericol, făcând altceva decât scrie în manual. “Orice mişcări de artă şi care nu ar avea un scop util sunt cu desăvârşire interzise”.
„Rolul bicicletei în război“
România se înscrie într-un concept pe care şi alte armate europene îl aplică, de a folosi bicicletele în operaţiuni militare. Putem vorbi despre o poveste începută încă din 1870, remarcă locotenentul A. Borcescu, autor al unei lucrări cu titlul relevant, „Rolul bicicletei în război”, care a văzut lumina tiparului la Iaşi, în 1909. Francezii se gândesc mai întâi la posibilitatea asta, propagandă în favoarea ideii făcând colonelul Denis, profesor la Şcoala Militară de la Saint-Cyr. Nu trece mult timp şi, în 1884, austriecii de la Academia Militară din Wiener Neustadt includ în programa lor excursii pe biciclete ale studenţilor. Astfel de drumeţii scot în evidenţă faptul că omul se poate deplasa pe distanţe lungi într-un timp scurt. Studenţii parcurg 300 de kilometri în cinci zile. Este consemnat că primii 110 kilometri au fost acoperiţi în numai şapte ore.
Primii care trec de la teorie la fapte sunt italienii
Dar cei care se mişcă rapid şi eficient în acest sens sunt italienii, care în 1875 organizează detaşamente de biciclişti, cu rolul de a duce corespondenţa, în cadrul unor manevre ale armatei lor. Se ajunge în scurt timp, mai precis în 1885, ca fiecare Regiment de Infanterie să aibă în componenţa lui câte cinci biciclişti. Englezii vin şi ei tare din urmă şi, în 1882, recrutează biciclişti care să intre în Armată, pe bază de voluntariat. Ceva mai târziu, în 1887, vedem că apar în Marea Britanie secţii în acest domeniu, de până la 20 de soldaţi, încadraţi în rândul trupelor de Vânători.
Cu misiuni dintre cele mai diverse. Transportă fie materiale sanitare, fie încărcături cu ajutorul cărora sunt aruncate în aer poduri sau fabrici. Regulamentul de luptă instituit de britanici arată, de pildă, că dacă o coloană de ciclişti e atacată, atunci oamenii formează imediat o baricadă din bicicletele lor şi deschid focul cu armele pe care le au în dotare. Francezii oficializează bicicleta în rândul Armatei din 1889, germanii, din 1893, ruşii, în 1891.
Bicicleta pentru 28 de persoane
Şi cum imaginaţia omului zburdă, nici vehiculul cu spiţe nu scapă, el fiind supus unor experimente dintre cele mai ciudate. Englezii au ajuns până acolo încât au fabricat un multiciclu, pentru 12 oameni. Francezii au zis că acest model poate fi depăşit fără probleme, aşa că au construit o bicicletă-gigant, pentru nu mai puţin de 28 de persoane. Mai aveau puţin şi făceau un tren! Şi ca să vedeţi că nu e deloc o glumă, belgienii chiar au luat în serios treaba asta şi au născocit o bicicletă cu patru roţi, speciale. Ei bine, roţile erau aşezate pe calea ferată. Totul pus în funcţiune cu ajutorul pedalelor, atingându-se viteza de 40 de kilometri pe oră.
Lăsată la vatră
„Dragonii“ moderni
Un căpitan francez, Berger, scrie în 1881 un articol în care încerca să vadă viitorul bicicletei. E drept că omul se gândea la treaba asta din unghiul de vedere al militarului. „Ce erau dragonii noştri la origine, alta decât simpli infanterişti urcaţi pe cal, pentru a merge mai repede în întâmpinarea inamicului şi a descăleca pentru ca să se lupte? Nu există între dânşii şi velocipedişti decât diferenţa de mijloc de transport, fără a mai ţine socoteala că dragonii mei moderni vor avea asupra celor vechi marele avantaj al vitezei şi acela de a nu descoperi prezenţa lor în recunoaştere prin zgomotul copitelor sau nechezatul cailor”.
Căpitanul are dreptate când spune că în faţa bicicletei nu e nici un obstacol, că e şosea, că e câmp, că sunt dealuri sau munţi. Roţile se învârt peste tot. Nu a intuit bine doar dintr-un singur punct de vedere. Bicicleta a părăsit între timp câmpul de bătaie, fiind lăsată la vatră. „Şi într-o zi, pe bulevarde, vom vedea defilând, cu căpitani în frunte, companii de velocipedişti cu arma în bandulieră, precedaţi de muzicanţi, cântând marşuri războinice”. Bicicliştii de azi nu sunt deloc războinici. Doar în privinţa numărului lor a avut dreptate francezul…
