Ajunge cu stresul, poluarea, aglomeraţia, betoanele încinse şi facturile tot mai obeze! Aproape jumătate de milion de români au dat asfaltul oraşului pe uliţa satului, de 16 ani încoace, spun statisticile. Iată una dintre poveştile celor care au vrut să-şi schimbe macazul vieţii. El a lucrat în marketing, ea e pictoriţă. De patru ani locuiesc în Gurbăneşti, un sat din Bărăgan. Au şi carte de identitate cu noul lor domiciliu. Vor să trăiască din cultivarea şi comercializarea roşiilor. Ei sunt Victoria şi Florin Cojocariu.
Prima iarnă în noua lor casă
Ascult povestea pe care mi-o spune Florin şi încerc să-mi imaginez cum stătea el, alături de soţia lui, în iarna 2009-2010, în casa mică, bătrânească, din satul acesta în care am poposit şi eu acum, Gurbăneşti, la nici o oră de mers cu maşina, din Capitală.
Atunci, în iarna aceea, vântul şuiera şi spulbera zăpada, iar cei doi orăşeni priveau de la geam cum Bărăganul se îmbracă într-o plapumă din ce în ce mai grea. Au simţit că sunt acasă. Asta, spun ei, căutaseră. Erau în mijlocul furtunii şi totuşi sentimentul siguranţei era mai puternic în căldura şi liniştea casei. Se auzeau numai ţipetele buştenilor topindu-se în foc. Un moment în care, povesteşte Florin, a descoperit acea senzaţie de-a nu face nimic, de-a nu te mai gândi la nimic.
Timpul părea că s-a oprit în loc. El, bărbatul, ajuns azi la 46 de ani, care a lucrat o viaţă în marketing, în România şi în străinătate – perioadă de care nu prea vrea să vorbească – trăia în iarna aceea momentul de ruptură, de schimbare a macazului vieţii. Crivăţul n-a reuşit să-i alunge pe cei doi orăşeni din Gurbăneşti.
Testul psihologic
Victoria, soţia lui, artist plastic, avea un atelier în Bucureşti. Pictură abstractă, îmi explică preocupările sale. Florin cumpărase casa şi terenul de 1.000 de metri pătraţi, în Gurbăneşti, în 2006, dar uitase de satul acesta o perioadă, preocupat de munca lui de la oraş. Până când soţia a venit cu îndemnul, în 2009 – hai să ne mutăm la ţară!
Capitala nu le asigura atunci decât statutul de chiriaşi într-un apartament. S-au apucat de reparaţii în casa de la ţară, care avea acoperişul spart. „A fost un test psihologic pentru noi în iarna aceea”, zice Florin. Pe care l-au trecut. Amândoi şi-au schimbat între timp cartea de identitate, pe care azi scrie că domiciliul lor e în satul acesta din judeţul Călăraşi.
Platoul cu roşii multicolore
Grădina din jurul căsuţei e ca un tablou înmiresmat. Se vede mâna Victoriei, care a sădit flori în fiecare colţişor, de toate culorile. Sunt şi câţiva pomi fructiferi. E şi o pompă de apă care, la orele serii, dă viaţă grădinii, la comandă. Pământul renaşte, îi simţi mirosul. Iar noi stăm sub un umbrar, la o măsuţă din fier forjat, povestind. Şi mâncăm roşii. Nici nu-ţi poţi închipui că sunt tomate care arată aproape ca ciocolata. Sau altele care par mai degrabă corcoduşe. Dar şi cele pe care le confunzi cu piersicile ori caisele.
Toate sunt la origine din seminţe aduse de pe tot globul. Au un nume aparte – heirloom. Din strămoşi. Seminţe care au avut alt destin, scăpate de modificările genetice ale agriculturii intensive. Sunt zemoase, gustoase, ba chiar te uimesc cu arome dintre cele mai spectaculoase.
Un bucovinean şi o basarabeancă
Bărăganul pare că face valuri. Pământul se apropie ori se depărtează de cer, după linia molcomelor dealuri. Nu poţi să nu te opreşti şi să-ţi laşi privirea să alerge-n voie, cât o vrea ea de departe, aici, pe Valea Argovei. „E compromisul perfect. Un sat care nu are urme de urbanizare, dar totuşi aproape de Bucureşti”, zice Florin despre Gurbăneşti, îndemnându-mă să gust din roşiile pe care le taie, aşezându-le pe un platou. Sunt multe bălţi în zona asta, unde vin pescarii. „Eu nu m-am dus niciodată la pescuit”, adaugă bărbatul.
Dar soţia lui îmi spune de plimbările lor, pe dealuri, la fapt de seară, şi de bălţi de care nu ştie încă nimeni. Ca o taină pe care oamenii aceştia încep s-o descopere. Niciunul dintre cei doi nu se trage de aici. Florin e bucovinean, iar Victoria e basarabeancă. Amândoi au stat toată viaţa la oraş. El s-a născut la Suceava, ea la Chişinău. Dar cea mai mare parte a vieţii au petrecut-o în Bucureşti. Două destine unite abia în capitala României. „Am mai stat la ţară doar în vremea copilăriei, la bunica, în rest numai la bloc toată viaţa”, adaugă Florin. Destin similar şi în cazul soţiei. Amândoi datorează totuşi Bucureştiului pregătirea universitară – el în domeniul fizicii, ea în pictură.
Orăşeanul nu renunţă la internet
Casă mică. „E mai uşor de menţinut curăţenia”, exclamă soţia. Living, dormitor, baie şi bucătărie. Au făcut, de-a lungul timpului, în etape, investiţii importante. Trag acum linie şi spun că tot ce-au realizat aici înseamnă o cheltuială care se apropie de 40.000 de euro. Casa dispune de canalizare şi apă curentă. La ce nu poate să renunţe totuşi un orăşean care se mută la ţară? – întreb eu. Repede vine răspunsul lui Florin – la internet! Nu mai zic de aerul condiţionat, doar ce văzusem aparatul aproape de intrarea în casă. Şi antena de satelit. „Nu ne mai uităm la canalele româneşti. Preferăm ştiinţa şi cultura”, explică bărbatul.
Un sat fără comunitate…
Vreau să ştiu care este imaginea lor despre satul Gurbăneşti. Florin ştie să expună lucrurile în mod simplu, direct, şi-mi face un tablou nu prea roz. „Am găsit un sat fără comunitate. Oamenii nu prea vorbesc între ei. Pare mai degrabă un sat cu case de vacanţă, în care stau oameni veniţi de peste tot, străini unii de alţii”, aud de la gazda mea. Nici măcar obiceiuri nu mai sunt. Cum ar fi cele de iarnă.
…dar cu istorie
Florin dovedeşte că s-a documentat în privinţa istoriei acestui sat, care are azi mai puţin de 1.000 de suflete, spunându-mi că la Gurbăneşti a început reforma agrară în 1921, atunci când, în toată ţara, sătenii au fost împroprietăriţi cu pământ. Mai ştie că în perioada interbelică era în zona asta un mare centru legumicol. Oamenii obişnuiau, în trecut, să facă tot felul de activităţi împreună. Aveau un cuptor pentru pâine în mijlocul satului. Familiile îşi programau momentul în care să facă pâine, pe rând. Azi nu mai există acel spirit al comunităţii. S-a păstrat, în schimb, doar reţeta pâinii aburinde, pe vatră.
Specializaţi pe roşii
Pământul, în schimb, e foarte roditor aici. Orăşenii din faţa mea s-au apucat de agricultură. De roşii. S-au specializat pe roşii. Asta a fost decizia lor. Pentru că sunt atât de spectaculoase, la gust, la aspect. Sunt sute de specii de roşii din categoria celor care n-au fost modificate genetic. Există o diviziune a muncii în familia Cojocariu.
Soţia se ocupă de răsaduri, de plantat în câmp, de toate etapele, de la sădire până la recoltare. Bărbatul are în responsabilitate altă treabă – transportul şi vânzarea produsului finit. „Am început să ne ocupăm de agricultură la un an după ce ne-am mutat în acest loc”, povesteşte Florin. Pentru roşii, au cumpărat o suprafaţă de teren de 5.000 de metri pătraţi, aproape de locul unde e casa lor. Au întins ţevi, ca să facă instalaţia de irigare prin metoda picurării. Anul trecut au scos prima recoltă, dar numai de pe 250 de metri pătraţi.
De la pictură la horticultură
Să-ţi schimbi viaţa, profesional, iată decizia Victoriei, care s-a dedicat pământului nu numai prin munca propriu-zisă. E studentă în anul III la Horticultură, în Bucureşti. De seminţe din categoria heirloom faci rost de pe diverse site-uri mondiale care promovează acest tip de legume. „Mâncarea naturală este de viitor. Noi avem ambiţia să obţinem cele mai bune şi mai gustoase roşii din România”, vorbeşte Florin cu pasiune şi optimism.
Victoria îmi explică apoi cum se îngrijeşte de răsaduri, cum le stropeşte cu infuzie din urzici şi coada-şoricelului, ca să le dea vigoare. Iar în câmp, când plantele sunt mari, nu taie lăstarii, să nu rănească planta. Am vizitat, alături de ea, lotul de roşii. Femeia spune că în acest sezon preconizează o recoltă de zece tone. Totalitatea roşiilor care vor fi culese din iulie până prin septembrie. „Cultivăm acum 17 soiuri în cantitate mare, dar şi alte 75 de soiuri pe o suprafaţă mai mică. Pe acestea din urmă le încercăm, să vedem cum se adaptează la clima şi solul de la noi”, spune Victoria.
Clienţii nu lipsesc
Florin are o maşină românească, în care poate să încarce 300 de kilograme de roşii la fiecare transport. Cei doi soţi au amenajat în curtea casei un depozit în care este păstrată recolta la o temperatură constantă de 18 grade. Roşiile doar ce-şi trag un pic sufletul, pentru că pleacă repede spre consumatori. Proaspăta familie de agricultori are contract cu un supermarket din Bucureşti. Se adaugă şi clienţii deja fideli, tot din Capitală, ai familiei Cojocariu.
Muncă de dimineaţă până seara
Cum începe o zi de muncă, acum, în plin sezon de recoltare, îmi descrie Victoria. Trezirea la şase dimineaţa. La treabă de la şapte. Culege tomatele abia coapte. Le pune în caserole. Dacă roşiile ar putea să vorbească, ar fi cu siguranţă vacarm în fiecare cutie, a cărei capacitate este de un kilogram. Acolo stau împreună soiuri, culori şi forme care-şi au originea din America până în Asia. Femeia stă în câmp până la prânz. Pauza de masă nu depăşeşte un ceas. Din legumele care n-au deloc aspect comercial face bulion, după-amiaza. Se opreşte cu mult după apusul soarelui. Duminica e dedicată relaxării. „Nu aş mai putea trăi fără grădina mea. Visul nostru este să trăim din ce facem aici”, spune Victoria.
Propunere pentru primar
Localnicii nu le-au dat prea multe şanse de reuşită. Se uită la aceşti orăşeni şi le zic că nu vor face nimic aici. Victoria chiar îşi aminteşte cum căra gunoi de grajd. Ea, cu braţele-i firave, împingea cu nădejde roaba plină. Ochi surprinşi priveau de după garduri la femeia care se opintea pe uliţă. Florin vrea totuşi să scoată satul din letargie şi i-a propus primarului să amenajeze o piaţă, în care oamenii de aici să-şi scoată produsele la vânzare, iar bucureştenii să vină direct la sursă şi să cumpere legume proaspete. „Primarului i-a plăcut ideea. Eu i-am propus ca piaţa asta să fie deschisă o dată pe săptămână, să se creeze o legătură clară între producători şi cumpărători”, speră omul care nu-şi uită totuşi specializarea în marketing.
„Fericirea e lipsa oricărei angoase”
Vorbim, la final, despre fericire. Cum se conturează ea în sufletul celor doi orăşeni care au deja câţiva ani de când trăiesc în Gurbăneşti? „Eşti împăcat cu viaţa”, răspunde Victoria. „Suntem hăituiţi de starea permanentă de nelinişte. Trăim sub presiunea lucrurilor pe care trebuie să le facem şi a vinovăţiei că nu am făcut cât trebuia. Pot spune acum despre fericire că este lipsa oricărei angoase”, adaugă Florin cu multă convingere.
Redescoperirea satului
Se spune că acasă e acolo unde te simţi bine, oriunde ar fi acel loc. Cifrele demonstrează că românii au înţeles acest principiu, uitându-ne la perioada
1997 – 2009, când mişcarea populaţiei de la oraş către sat atinge nivelul de 340.000 de oameni. Sau că în anul 2010 este consemnat recordul absolut al României: 133.000 de suflete şi-au schimbat destinul, părăsind definitiv asfaltul în favoarea uliţei. Explicaţia fenomenului, relevat de-a lungul timpului de Institutul Naţional de Statistică, porneşte de la imposibilitatea unui număr crescând de indivizi de a suporta viaţa tot mai scumpă a oraşului.
Deşi, dacă ne uităm cu atenţie, vedem că şi în perioada boom-ului economic al României, între 2005 şi 2008, „evadările” din oraşele noastre se apropiau de câteva zeci de mii, anual. Americanii definesc conceptul de „downshifting” pentru cei realizaţi financiar care decid să iasă din cursa acumulărilor de capital, descoperind esenţa vieţii în lucruri simple. Psihologii spun că aceşti oameni au puterea de-a se opri din goana lor. Povestea pe care am descoperit-o în Gurbăneşti, a soţilor Cojocariu, face parte din categoria celor dispuşi să apese pe frână, la o anumită intersecţie a vieţii lor. Aşa s-ar explica răspunsul lui Florin la sfatul pe care i l-am cerut pentru cei ce vor să-i urmeze exemplul: „Să nu se uite în urmă!”.
