27.2 C
București
marți, 16 aprilie 2024
AcasăLifestyleFoodReportaj: Povestea omului care modelează lutul

Reportaj: Povestea omului care modelează lutul

Se recomandă un „ţăran român” din judeţul Mehedinţi, unde s-a născut şi trăieşte. Alături de familia lui, soţie şi patru copii. Astfel îl cunosc pe Marcel Tănasie, olarul. Un meşteşugar, puteţi spune. Nu, e mai mult, un supravieţuitor şi un luptător.

Pentru că într-o zonă unde industria nu mai există şi locuri de muncă nu sunt, el refuză categoric să trăiască din ajutorul social. La cinci ani a învăţat olăritul de la bunicul lui, iar la 31 de ani viaţa l-a obligat să-şi reamintească ce deprinsese în copilărie. Mai punem la socoteală şi talentul care răzbate din frumuseţea vaselor pe care le face. Şi avem de-a face cu un bărbat care încearcă să-şi câştige cinstit pâinea la fel ca şi strămoşii lui, frământând în mâini pământul.

Mă uit la omul acesta, tânăr, şi văd pe faţa lui un amestec de încredere şi tristeţe. Vorbeşte cu pasiune despre olărit, dar e îngrijorat că viitorul său pare mai degrabă nesigur. Stăm aici, pe una dintre aleile Muzeului Satului din Bucureşti, unde Marcel Tănasie şi-a aşezat vasele, ulcioarele, cănile din lut, şi încerc să-mi imaginez viaţa pe care mi-o zugrăveşte el, acolo, departe, tocmai în judeţul Mehedinţi, în comuna Şişeşti, satul Naopteşa, unde şi-a făcut cămin împreună cu soţia lui, Veronica, dând viaţă unei familii numeroase, cu patru copii, doi băieţi şi două fete. Au animale şi păsări în -curte, muncesc pământul şi din asta îşi asigură baza existenţei lor. Alt venit nu au, zic ei. Vreau să ştiu de la bărbatul acesta de 36 de ani cum se defineşte pe el însuşi şi spune două cuvinte, „ţăran” şi „român”. Atât şi nimic mai mult. Nu vorbeşte mult, nu încearcă să se prezinte altfel decât e. El şi cu munca lui. Şi cu -visele lui. Şi cu planurile lui.

Sat de olari, pe vremuri

Sat de olari, unde a văzut bărbatul acesta lumina zilei. Veche istorie, pentru că pe la 1884, citesc ulterior în cronica locală, erau 200 de meşteri. Funcţionau în această comună 52 de cuptoare pentru ars vasele. Câţiva meşteri mai rămăseseră după 1990, şi aceia bătrâni. Mai nou, văd că s-a deschis în localitatea asta un Centru Ceramic, unde se încearcă revigorarea milenarului meşteşug prin atragerea tinerilor care să înveţe meserie de la vechii olari, câţi au mai rămas. Dar, din câte înţeleg, viitorul e încă agăţat de multe incertitudini. Mă întorc la trecut şi aflu că pe atunci plecau apoi oamenii aceia cu oalele lor, încărcate în căruţe, până în satele şi oraşele de la câmpie, să le vândă şi să-şi câştige în acest fel traiul. Exact cum face azi familia Tănasie. Soţul şi soţia încarcă oalele, dar nu în căruţă, acum e vorba de maşină, şi pleacă la drum lung, ba la Bucureşti, ba la Craiova, ba în alte părţi, pe la târguri şi zile festive ale oraşelor. Costul deplasării e treaba lor. Dacă le rămân bani de cazare, trag la o pensiune. Dacă nu, dorm în propria maşină. Marcel spune că aici, la Muzeul Satului, a vândut puţine vase, cât să-şi asigure mâncarea din fiecare zi. A montat o roată a olarului şi face demonstraţii pentru vizitatori, să le arate cum se obţin minunăţiile astea din pământ.

Cum se “boiesc” oalele

Dar ce pământ! Albul predomină în corpul vaselor. Nu e ceva făcut anume, vreo culoare chimică. Aşa e nuanţa gliei de unde se ia materia primă, de la Şişeşti. Mai văd pe vasele acestea linii simple care se joacă în roşu şi negru, dar nici acelea nu sunt obţinute din combinaţii îndepărtate de natură. Tot din pământ sunt extrase. Aflu că din alt loc, tot din satul acela, se culeg cu grijă culorile. Acasă, învârteşti roata olarului, dai forma vasului şi, în acelaşi timp, adaugi şi a doua categorie de lut, cea colorată. Aşa se obţine vasul, cu tot cu acele culori ale sale. Metodă practicată dintotdeauna în partea asta de ţară. Este şi o expresie locală. Se zice că se „boiesc” oalele. Forma vaselor respectă, la rândul ei, liniile din vechime. Atât de vechi, spune cu înflăcărare interlocutorul meu, încât ele coboară chiar de la strămoşii noştri, daci. După ce ai făcut vasul, îl pui la uscat, să nu fie nici umbră, nici soare, să nu fie nici frig. Urmează arderea în cuptor şi, în sfârşit, poţi să-l admiri. Şi nu doar atât, ci să-l şi foloseşti în bucătărie. Să faci mâncare între pereţii lutului, să păstrezi alimentele în recipientele acestea. Marcel îmi arată şi ţestul pe care-l modelează el, un fel de „pălărie” sub care poţi să coci pâine sau plăcinte. Mai sunt şi ulcioarele, şi cănile, din care să bei apă, vin sau ţuică. „Noi gătim în oale de lut”, spune Veronica. Mâncarea e foarte bună, ştiu din proprie experienţă, spunându-le că şi eu am acasă asemenea vase. Am auzit pe mulţi orăşeni, în ultimii ani, spunând că fac mâncare în oale din lut.    

Omul şi lutul

Dar uite că omul se întâlneşte cu lutul după o poveste din care multe învăţăminte se pot trage. Aşa cum e destinul -bărbatului din Şişeşti. Meşteşugul nu este pentru el doar o plăcere, este în primul rând o necesitate a vieţii. Nimic nu pare întâmplător. Fiind sat de olari, a învăţat şi băiatul acesta, pe când avea cinci ani, să facă oale din pământ, de la bunicul lui. Apoi viaţa l-a purtat pe Marcel spre -alte drumuri profesionale, a fost şi excavatorist, şi mecanic. A lucrat pe unde a putut, într-o zonă unde prea multe locuri de muncă au fost din ce în ce mai puţine, după 1990. Dar, dacă industria aceea de pe timpul -comunismului s-a distrus, omul acesta şi-a zis că o altă „industrie”, mult mai veche, ar putea să-i dea speranţă pentru viitorul său şi al familiei sale. Aşa a redescoperit arta făuririi vaselor. De cinci ani încoace, numai de asta se ţine.

Remarc un aspect pe care mi-l spune mehedinţeanul, că nu e de acord cu ajutoarele sociale date celor care nu au de lucru. Şi că, aşa cum apasă el pe ideea asta, „dacă ai putere să munceşti, pune osul la treabă, nu aştepta ajutor de la nimeni”. Şi el asta face. Munceşte. Pe lângă grădina pe care trebuie s-o întreţină, animalele pe care trebuie să le îngrijească, mai face şi olărit. Şi stă acolo, în micul lui atelier, pe care şi l-a încropit cum a putut, de-l apucă două noaptea lucrând la vasele pe care trebuie să le termine. Ca să plece cu ele, la timpul potrivit, să le vândă, prin ţară. Şi să asigure astfel banii, mulţi, puţini, familiei. Acesta e crezul lui.

Nu se lasă!

Problema e alta, legislaţia. Marcel zice că el e considerat un vânzător, din punctul de vedere al actelor. Ca şi cei care iau produse dintr-un loc şi le vând în altul. Ar vrea să existe nişte legi care să-i încurajeze pe meşteşugari, şi nu să-i împovăreze cu taxe şi birocraţie. Aşa cum era pe timpul bunicului său, cu autorizaţie din care reieşea că e meşter şi în numele acelui act se achita de dările către stat. Dar, mai presus de orice, nu era văzut ca un vânzător. Nepotul lui, în schimb, iată ce îmi spune, că se chinuie de cinci ani să-şi facă un atelier cu toate ustensilele necesare. Şi încă nu a reuşit până acum acest lucru, din lipsa banilor. Dar nu se lasă. Vorbeşte de lut, de vase, de munca lui. Şi parcă atunci uită de necazuri. Dar vrea să muncească, să facă cunoscută ceramica de Şişeşti, despre care spune că e atât de frumoasă. Şi unică. Vrea atât de multe lucruri să facă în viaţa lui. Vrea şi nu se lasă. Asta îmi tot spune. Că nu se lasă!

Cele mai citite

Ucraina s-a retras brusc din acordul cu Rusia, mediat de Turcia, privind cerealele

Rusia şi Ucraina au negociat două luni cu ajutorul medierii Turciei restabilirea înţelegerii care a permis până în iulie anul trecut exportul cerealelor ucrainene...

Tu cum îți crești șansele de câștig la păcănele? TOP 5 sfaturi pentru a NU te baza doar pe noroc!

Lumina orbitoare a reflectoarelor, sunetul amețitor al clopoțeilor și senzația inimii care pulsează odată cu rotirea tamburului. Păcănelele online reușesc să ne captiveze cu...

Horia Constantinescu a demisionat din fruntea ANPC și va candida din partea PSD la Primăria Constanța

Horia Constantinescu a demisionat de la șefia ANPC. Constantinescu a anunțat, luni, că a semnat cererea de demisie din funcţia de preşedinte al Autorităţii...
Ultima oră
Pe aceeași temă