3.7 C
București
marți, 19 martie 2024
AcasăLifestyleFoodPersoanele cu dizabilităţi mintale, mai prejos decât animalele în societatea românească

Persoanele cu dizabilităţi mintale, mai prejos decât animalele în societatea românească

Pe străzile aglomerate din zona Basarab, pe oricine ai opri, ştie să te îndrume către Centrul de Zi “Sfânta Ana”. Ascunsă printre maşini, între blocuri, poarta asociaţiei nu stă niciodată zăvorâtă. Curtea a fost amenajată sub forma unui teren de joacă. Azi, este pustiu, afară e frig, dar prin geamurile aburite răzbat luminile aprinse şi vânzoleala. Bat la uşă. Îmi deschide Silviu, care ţine în mână un platou cu sandvişuri pentru micul-dejun. După un “Bună” zgmotos, mă lasă în grija angajaţilor centrului.

Centrul “Sfânta Ana” pentru tinerii cu dizabilităţi mintale severe are în prezent 32 de beneficiari. Cel mai mic are 15 ani, iar cel mai mare, 34. Unii din ei au crescut, practic, în centru, iar alţii au ajuns aici îndrumaţi de alţi oameni care au vrut să-i ajute. La centru, ei urmează cursuri de logopedie, psihologie, activităţi gospodăreşti şi ateliere lucrative, educaţie fizică, gratuit, în regim de semiinternat. Totodată, ei servesc trei mese pe zi şi au la dispoziţie un microbuz, plătit din banii părinţilor beneficiarilor.

Noi rezolvăm o mare parte din problemele sectorului 1, legate de copiii mari şi tinerii cu handicap mintal sever. ONG-urile şi centrele organizate de primării se ocupă numai de copii mici, e o adevărată modă, dar se şi lucrează mult mai uşor cu ei. Mult mai greu este cu adulţii şi această responsabilitate ne-am asumat-o noi. Suntem foarte respectaţi pentru asta. De aceea primim şi sprijin”, explică preşedinta asociaţiei, Gabriela Scraba, o femeie hotărâtă, energică şi extrem de realistă.

Iar sprijnul pe care îl primeşte asociaţia se traduce într-o subvenţie lunară, în baza legii 34/1998, de la Direcţia Generală de Protecţie a Copilului, care plăteşte patru posturi de asistenţi, iar alte două posturi didactice şi două de personal de îngrijire sunt finanţate de Ministerul Învăţământului. “Noi suntem dintre cei care au parteneriate vechi şi stabile cu autorităţile de stat: din 2001, cu Ministerul Învăţământului, din 2002, cu DGASPC. Primim acest sprijin din partea autorităţilor, pentru că am demonstrat. Suntem cât se poate de transparenţi şi corecţi, suntem vizitaţi şi verificaţi lunar”, punctează Gabriela Scraba.

Sunt şi oameni care lucrează la asociaţie în regim de voluntariat, câte 10-12 ore pe zi: Irina Laios, care se ocupă de comunicare, precum şi un psiholog. Plus părinţii beneficiarilor, care vin cu rândul când tinerii au activităţi în oraş sau în aer liber. Tot din banii lor este plătit şi şoferul microbuzului, luat la mâna a doua şi care deja parcurge între 120 şi 140 kilometri pe zi, însoţitoarea care merge cu tinerii şi combustibilul.

“Ştiţi ce a fost şi este în continuare cel mai greu? Faptul că avem personal administrativ insuficient şi fluctuant. Nu există posibilitate financiară decât pentru un asistent social şi un coordonator de centru, care le fac pe toate contra unui salariu minim pe economie. Lucrez şi eu, şi vicepreşedinta, facem situaţii şi scriem proiecte”, arată Gabriela Scraba.

Aventură începută din dezinteresul autorităţilor

Aventura Centrului “Sf. Ana” a început în 1996, când câţiva părinţi au pus mână de la mână şi au înfiinţat asociaţia, pentru ca şi copiii lor să aibă unde socializa şi evolua. “După revoluţie, în Bucureşti şi în zonele limitrofe existau foarte puţine oferte de recuperare specializată pentru copiii cu dizabilitate mintală şi asociată severă – două grădiniţe speciale de stat – acum nu mai există nici una, s-au retrocedat clădirile şi s-au desfiinţat – vreo două centre de zi şi unul privat. În aceste condiţii, copilul frecventa cam trei săptămâni centrul, apoi stătea acasă alte trei, ca să facă loc şi altora. Progresele în recuperare aproape că nu existau din cauza acestor întreruperi frevente”, îşi aminteşte Gabriela Scraba.

Fireşte, părinţii au început să se cunoască între ei şi să se ajute, iar asocierea “a venit firesc”. În 2000, asociaţia a reuşit să obţină o clădire, cu sprijinul asociaţiei Equilibre şi cu finanţarea Dutch Foundations. “Nimeni nu te bagă în seamă dacă nu ai sediu. După ce l-am achiziţionat, am fost priviţi altfel. În ceea ce priveşte derularea activităţilor, uneori a mers bine, alteori am supravieţuit în regim de avarie”, evocă Gabriela Scraba începuturile centrului.

Copiii noştri

În ultimii 12 ani, peste 170 de tineri cu handicap mintal sever au trecut pragul centrului. Unii au înregistrat progrese considerabile, aşa că au fost transferaţi în învăţământul special de stat sau în şcoli Waldorf. Alţii, însă, nu s-au recuperat suficient pentru a frecventa o structură de învăţământ superioară centrului, aşa că au rămas “beneficiarii noştri”, cum îi numeşte Gabriela Scraba, sau “copiii noştri”, cum le spune, zâmbind cu duioşie, vicepreşedinta Elena Oprea.

“Pentru că spaţiul fizic al sediului nu ne permite extinderea numărului de clase şi beneficiari, pe măsură ce au înaintat în vârstă, am adaptat obiectivele Asociaţiei la nevoile beneficiarilor care au rămas “ai noştri” . Astfel, pentru cele două clase de tineri, în ultimii patru ani, am mai derulat proiecte de formare de abilităţi de viaţă independentă şi orientare vocaţională, proiecte finanţate de United Way România”, mă lămureşte Gabriela Scraba.

În prezent, centrul adună laolaltă beneficiari din toate sectoarele Capitalei şi din zonele limitrofe (Chitila, Buftea şi Pantelimon). Beneficiarii sunt împărţiţi în patru clase, două afiliate la Şcoala Specială nr.10, o clasă pentru tinerii incluşi în programul “A doua şansă”, afliată la Şcoala nr.10 şi o clasă susţinută printr-un parteneriat cu Direcţia de Protecţie a Copilului din sectorul 1.

Mai bine dăm pentru animale

Sediul centrului este frumos decorat cu personaje din desene animate. Încăperile sunt mari şi luminoase, iar băncile sunt aranjate neconvenţional. Într-una din sălile de studiu, Claudia stă conştiincioasă la catedră şi colorează. “Cine vine?”, mă întreabă ea, după ce facem cunoştinţă. “Nu ştiu”, îi răspund eu. “Moş Crăciun”, mă lămureşte ea, bucuroasă.

În ultimele săptămâni, tinerii au lucrat împreună cu voluntarii de la mai multe companii multinaţionale, Lecom Birotica Ardeal, Clubul Sportiv Tenere, DHL, HP, Romania CARP, la confecţionarea obiectelor pentru târgurile de sărbători: broşe şi clame de păr, felicitări cu clopoţei şi brăduţi, iar alţi voluntari, de la compania Eli Lilly, le-au renovat bucătăria.

Irina Laios este cea care aleargă întreaga zi după sponsorizări şi voluntari. “Nici o companie nu va veni să-ţi finanţeze… de-abia atragem pentru lucruri minime”, îmi spune ea amar, “au fost şi cazuri în care ne-am dus şi pentru acei 2% şi în care ne-au spus ‘mai bine dăm pentru animale’. Dar să minimizezi atât de mult valoarea unui om, încât să spui că este sub animale, este deja...”, îşi reţine femeia lacrimile.

Problemele tinerilor cu boli mintale severe nu se opresc la simpla dizabilitate, ci la suma de piedici ridicate de legislaţie, dar şi de oameni. Învăţătorul Anton Papavă, care îi învaţă pe tineri să scrie, să citească şi să numere, îmi povesteşte cum, într-o duminică, i-a dus pe tineri la biserică, iar oamenii i-au privit cu milă sau dezgust.

“Societatea noastră este de aşa natură că s-a ajuns ca un caz al unei persoane cu dizabilităţi grave să fie singura modalitate prin care se poate stârni o reacţie şi, din păcate, asta este reacţia: milă, repulsie, teamă. O reacţie pozitivă, din nefericire, nu vedem”, îmi arată şi asistenta Georgeta Peloiu, pe care tinerii din clasă se înghesuie să o îmbrăţişeze, iar ea le zâmbeşte complice.

Nu vrem să fie expuşi necontrolat

Lângă catedra domnului învăţător, stă Ionuţ, un tânăr de 21 de ani, cu ochi albaştri şi păr negru, cel mai bun elev din grupă. El a învăţat să scrie şi să numere de două luni. Totuşi, aceste progrese sunt repede uitate, dacă noţiunile nu sunt repetate cât mai des, explică Anton Papavă.

Totuşi, numai până la 18 ani putem vorbi de educaţie şi recuperare, apoi doar de menţinere, îmi arată şi Irina Laios, care are şi experienţa acumulată din familie în lucrul cu persoanele cu dizabilităţi mintale.

Astfel, maximul de progres pe care îl poate atinge o persoană cu handicap mintal grav este semi-independenţa, dar niciodată autonomia totală. În cel mai bun caz, când începe perioada de regres, în unele cazuri, maximul la care se poate spera este ca persoana să comunice în continuare cu ceilalţi.

Oamenii ar trebui să intre în contact cu persoanele cu dizabilităţi şi atunci ar fi informaţi, arată Georgeta Peloiu, care primeşte imediat aprobări tacite din partea părinţilor şi a învăţătorului. De altfel, şi Gabriela Scraba îmi explică “nouă nu ne place să fie expuşi necontrolat, să îi duci undeva şi să fie ca la acvariu”. Pentru că, dincolo de prejudecăţile celorlalţi, şi o persoană cu dizabilităţi mintale grave simte când este respinsă, când provoacă milă sau dezgust. Iar acesta este numai începutul. Irina Laios îmi evocă un episod personal: într-o discuţie cu nişte reprezentanţi ai autorităţilor publice, ea chiar a fost întrebată nonşalant cât mai are de trăit fratele ei, care suferă de o boală mintală rară.

Centrul rezidenţial, visul asociaţiei

Marea problemă cu care se confruntă adulţii cu dizabilităţi mintale este ce se întâmplă cu ei după ce părinţii lor mor: de cele mai multe ori, rudele nu vor să îşi asume îngrijirea lor, iar autorităţile statului nu pun la dispoziţie nici o alternativă.

“Noi îi ţinem aici cât timp părinţii sunt în viaţă, dar, după ce părinţii pleacă, unde să meargă? Nici statul, nici organizaţiile private nu au centre pentru persoanele cu dizabilităţi mintale grave, centre rezidenţiale. Noi am vrea să facem asta, avem un teren concesionat de la Moroieni, dar, dacă nu există fonduri disponibile, cum?”, se întreabă retoric Irina Laios.

Cele mai citite

De la Forumul Economic Mondial,  la Forumul Economic de la Saint Petersburg

Pe harta Europei există două orașe, unul de 11.000 de locuitori și altul de 5,6 milioane, care au ceva în comun: găzduiesc cele mai...

De la Forumul Economic Mondial,  la Forumul Economic de la Saint Petersburg

Pe harta Europei există două orașe, unul de 11.000 de locuitori și altul de 5,6 milioane, care au ceva în comun: găzduiesc cele mai...
Ultima oră
Pe aceeași temă