„Îndoiala nu este o stare plăcută, dar certitudinea este absurdă”, răspunde, citându-l pe Voltaire, Petre Roman, atunci când este întrebat dacă decembrie `89 a fost revoluţie sau, după cum susţin mulţi, lovitură de stat. La aproape 21 de ani de la momentul decembrie `89, fostul prim-ministru al României, şi cel care a cuvântat primul de la celebrul balcon al Comitetului Central rostind câteva fraze, pe care acum le consideră „relativ banale”, vorbeşte despre participarea la baricade, prinderea şi executarea lui Ceauşescu, dar şi despre „lovitura de stat” din septembrie `91, regizată de Iliescu & co sau despre delay-ul economic pe care îl are România faţă de alte ţări ale fostului bloc comunist.
Ultimii ani ai regimului Ceauşescu au fost unii în care cenzura şi opresiunea se înăspreau de la o zi la alta. Vă gândeaţi, în acele vremuri, că regimul comunist ar putea fi înlăturat printr-o revoluţie?
P. R.: Nu am crezut niciodată că răsturnarea regimului Ceuşescu se va face printr-o revoluţie. Concluzia discuţiilor pe care le aveam cu colegii de la Politehnică era că – întrucât lucrurile se mişcau în jur, în spaţiu ocupat de sovietici – ceva se va întâmpla şi la noi, însă nu ne aşteptam la o revoltă populară. Preconizam, mai degrabă, o slăbire a regimului pe partea Perestroika.
Ati mai avut, şi înainte de momentul decembrie `89, iniţiative de revoltă?
P.R.: În cadrul Politehnicii, da. Am avut momentul public din 1986 – ca doar momentele publice contează. Atunci, în Senatul Politehnicii s-a făcut o prelucrare a Legii Secretului de Stat care a fost ultima mare iniţiativă a lui Ceauşescu de a înlătura orice fel de protest. În acea încăpere era stansă toată „crema” Politehnicii împreună cu un colonel de la Securitate, care „ne veghea”. La un moment dat, m-am ridicat şi am spus că acea lege nu era altceva decat un act stalinist şi că nu cred în 1986 mai putem avea asemenea referinţe. In secunda doi, am văzut cum sala a amuţit, cu multă apobare, în mod cert. Rectorul a şuşotit ceva cu colonelul respectiv şi, după o perioadă de tăcere, au revenit spunand că „va trebui să fim atenţi la cele indicate de tovarăşul Roman”, apoi au incheiat sedinta. Cand am iesit, au venit la mine si m-au felicitat câteva din marile personalităţi ale Politehnicii din acea vreme, dar niciunul nu a ieşit să mă aprobe public.
Ce vă deranja cel mai mult la regimul Ceauşescu?
P.R.: Lipsa de liberate si înăbuşirea oricărei iniţiative. In anii `80 Romania era gestionată intr-un mod absurd: totul depindea de mintea unui om care, în afara fapului că era destul de primitiv, nu pricepea ce se întâmplă în lume, nu voia să priceapă. Pe măsură ce Europa evolua, el se întorcea la stalinism. În final, când a cerut invadarea Poloniei, era ultimul stalinist din lagărul socialist.
După evenimentele de pe 14 decembrie, de la Iaşi, şi apoi după cele de la Timişoara, vă aşteptaţi ca lucrurile să devină atât de serioase sau credeaţi că revoltele vor fi înăbuşite?
P.R.: Îmi era teamă că revolta de la Timişoara s-ar putea să fie doar un episod pe care Ceauşescu să fie încă apt să il sufoce. Timişoara a fost scânteia a cărei continuare a fost momentul în care masa mare de oameni care erau adunaţi, pe 21 decembrie, pentru mitingul lui Ceauşescu.
Care a fost momentul zero al implicării lui Petre Roman în Revoluţie?
P.R.: Momentul zero este acela când eu plec de la Politehnica, pe 21 decembrie, în jurul orei 14. Fostul meu cumnat Vladimir Georgescu – un mare matematician care in prezent este profesor la Sorbona -, mi-a povestit despre baricada de la Universitate şi mi-a zis că merge acolo. L-am urmat. Am ajuns la Universitate pe la ora 15.30 când baricada era deja formată.
La ce vă gândeaţi în acele momente?
P.R.: Nu conta, parcă eram posedat. Nu era niciun fel de gândire. Era o furie oarbă şi un fel se sentiment de eliberare a sinelui. Nu credeam într-o eliberare a ţării nici măcar la baricade. Repetatele încercări de a fărma baricada şi focurile care se trăgeau în plan vertical, speram că nu se vor transforma într-un asasinat în masă aşa cum a fost la 12 fără 25.
Cum au trecut orele petrecute la baricade?
P.R.: Noi, cei care eram la baricade, trăiam două sentimente suprapuse. Pe de-o parte era însufleţirea noastră, menţinerea baricadei cu orice preţ – baricada a rezistat mai ales datorită suflului inspirat de cei foarte tineri de 16 -17 ani. Imi aduc aminte că incercau să destrame baricada cu maşini de pompieri, lansau jeturi de apă, insa tinerii se urcau pe maşina respectivă şi loveau cu ce aveau la dispoziţie. Pe de altă parte, era sentimentul de frustrare că la 10 -15 metri de noi erau trotoarele pe care veneau mii de oameni pe care îi chemam alături de noi şi care nu veneau. Cei 10 metri erau pavaţi cu un strat gros de frică.
Care este cea mai vie amintire pe care o aveţi de la Revoluţie?
P.R.: Baricada pentru ca eram sub imperiul unei eliberări, dar în cătuşe. Şi ar mai fi momentul când m-am adresat de la celebrul balcon mulţimii. Am fost primul care a luat cuvantul. Eram împins din toate părţile să vorbesc: „Eşti profesor, intelectual”, imi spuneau cei care au intrat, alături de mine in Comitetul Central. Era o mulţime uriaşă de 80.000 – 100.000 oameni şi am spus cîteva cuvinte relativ banale: „Compatrioti, Ceausescu a fugit! Noi, astăzi, proclamăm abolirea dictaturii! Noi, astazi, declarăm că de acum inainte puterea apartine poporului!”. A fost un moment formidabil.
Care sunt, in opinia lui dvs, oamenii care au avut un rol esential in constituirea baricadelor?
P.R.: Primele puncte de rezistenţă ale baricadei s-au făcut imediat după mitingul din 21. Acolo au fost Romeo Raicu şi Radu Silaghi care au creat primul punct de rezistenţă la 12.30. Şi, bineînţeles, cel care a animat baricada tot timpul, a fost Dan Iosif.
Acum termenul de ”revoluţionar” relationat cu decembrie `89 a căzut în derizoiriu. Cum l-ar defini Petre Roman?
P.R.: Eu cred că e foarte complicat. I-as numi „revolutionari” pe cei care au riscat tot si care, dacă Ceausescu nu cădea erau destinati sfarsitului. Aici ii includ pe cei care au fost victime si pe cei care au participat la revoltele de la Timişoara si la ce de la Bucureşti sau alte puncte de revoltă. Dupa mine, sunt cam 10.000, maximum 15.000, dar in niciun caz 30.000-40.000 cat se vehicula la un moment dat.
România a rămas puţin în urmă, din punct de vedere al dezvoltarii economice, in comparatie cu alte ţări din fostul bloc comunist, si aici primul nume care imi vine in minte este Polonia. Ce au facut ei si noi nu?
P.R.: Polonia a rezolvat dizolvarea comunismului mult mai profound decât Romania. Trebuie să spuneam adevarul: ne-am trezit după ce Ceauşescu a fost alungat, şi chiar executat, că în conducerea nouă a României erau foarte mulţi vechi comunişti, si nu orice comunişti, ci unii importanţi de pe vremea dictaturii. Chiar dacă unii dintre ei au fost oameni care s-au opus lui Ceauşescu, tot comunisti erau. Intr-adevar, in 1973 cand nici măcar intelectualii nu aveau curaj sa il infrunte pe Ceausescu, Iliescu a făcut-o si a căzut in dizgratia regimului. Si Brucan a fost un om care s-a opus lui Ceauşescu. Totuşi, existenţa vechilor comunişti de frunte la conducerea României democratice a creat o oarecare confuzie. După alegerile libere, se formează Parlamentul şi seful statului este un fost mare activist. Şeful Senatului – Silviu Brucan – un fost mare comunist, iar şeful Camerei Deputaţilor – Alexandru Bârlădeanu, de asemenea, un fost comunist si ministru în guvernul lui Ceauşescu.
Delay-ul a venit din faptul că fostele structuri au jucat un rol important în politică. Mulţi din FSN, dar nu numai din FSN ci şi în PNŢCD, dar şi în partidul liberal erau fosti activisti. A mai fost si mineriada din `91 când aveam, după aprecierea Fondului Monetar sau Grupului Băncilor de la Paris, una dintre cele mai avansate reforme si urma să facem convertabilitatea monedei naţionale – am fi fost prima tară care făcea asta.
Aceşti paşi, când înainte, când înapoi, au întîrziat reformele, costurile au fost mult mai mari, şi rezultatele mai slabe. Eu anunţasem prin programul de reformă anunţat la 29 iunie 1990 în Parlament, că in 7 ani trebuia să ajungem la situaţia pe care am avut-o abia în 2006.
În Polonia, odată ce s-a pornit procesul de reformă, nu a fost dat la întors.
Dacă ar veni un tanar să vă întrebe ce s-a întâmplat în decembrie 89, ce i-aţi răspunde?
P.R.: I-as raspunde ca atunci a fost „ marea cotitură” a Romaniei.
Sunteţi dezamăgit de vreun lucru care s-a intamplat in acele zile de revolutie?
P.R.: Nu dezamăgit, dar este limpede că au fost si intamplari neclare. De exemplu, diversiunea teroristă a armatei care avea ca scop scoaterea armatei, sau a unor conducători ai armatei, din zona foarte periculoasă a asumarii riscurilor. Acest lucru a întinat luminozitatea revoluţiei.
Ce contra- argumete le-ati da celor, multi la numar, care susţin că nu a fost revoluţie în 89, ci lovitură de stat?
P.R.: „Îndoiala nu este o stare placută, dar certitudinea este absurdă” , spunea Voltaire. Şi eu mi-am asumat îndoiala, dar după ce am întors pe toate părţile faptele petrecute, nu găsesc niciun motiv ca să spun că revoluţia a fost o lovitură de stat. Recunosc că au fost încercări ciudate precum diversiunea teroristă organizată de capii armatei sau că la prea scurt timp după revoluţie structura securităţii cu aceeaşi oameni s-a putut reface foarte repede, dar de aici, pana la a spune că revoluţia nu a fost decât o acţiune a KGB-ului este pur şi simplu monstrous. Ar insemna ca toţi cei care şi-au dat viaţa acolo sau cei care au ieşit în stradă si au dărmat instituţiile lui Ceauşescu în decurs de câteva ore, nu au existat.
Credeţi că soţii Ceauşescu trebuiau împuşcaţi?
P.R.: Da, dacă mă refer la momentul respectiv, cu siguranta, da, trebuiau impuscati. Asta era ideea, că scăpăm definitiv de pericolul unei reîntoarceri care părea iminentă. Cu ochii de acum, vedem că procesul a fost unul executat în stil communist, dar, pana la urma asta nu este neapărat un lucru anormal. Am putea spune că Ceauşescu a avut parte de justiţia pe care el însuşi a instituit-o. Romania ar fi avut numai de castigat daca sotii Ceausescu ar fi avut parte de un proces corect, dar din păcate nu s-a putut. Foarte mulţi spun ”mai bine lăsam poporul să îl linşeze” – nu cred că asta era solutia şi nu cred că s-ar fi întâmplat. De curand, m-am intalnit cu Ion Caramitru care a zis: „Nu trebuia să fugă Ceauşescu dacă aţi intrat în CC, mergeaţi acolo şi îl linşaţi”. Nu cred ca puteam face asta pentru ca, tot timpul la baricade am strigat „fara violenta”, era un angajament la nostru.
Sunt destul de multi oameni care zic, mai ales in ultima vreme, ca era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Asa este?
P.R.: Erau şi lucruri bune, dând la o parte brutalitatea şi opresiunea cumplită – nu mai era nicio ţară comunistă în halul în care eram noi. Din pacate, oamenii sunt dezamăgiţi şi îşi amintesc de faptul că foarte mulţi dintre ei aveau un statut social respectabil pe care l-au pierdut. Şcoala avea calitate. De asemenea, s-au pierdut foarte multe locuri de muncă – acum aveam cu 4 milioane de locuri de munca mai putin decat in 1989 si nu se poate spune că economia românească s-a restructurat. De aici reacţia asta foarte dură: „unde sunt fabricile, unde este industria?” Oamenii judecă întotdeauna în raport cu situaţia pe care o simt, pe care o trăiesc.
Trăiesc oamenii de rand, in 2010, mai bine decât înainte de decembrie `89 ?
P.R.: Trăim cu un stres mai mare . Presiunea zilei de mâine este mult mai mare decât atunci.
Ce va reprosati ca ati fi putut face si nu ati facut in cele douazeci si doua de luni cat ati fost prim-ministru?
P.R.: Din punct de vedere economic, al reformelor economice, cred că am făcut cam totul, iar daca nu veneau minerii în septrembrie `91 (nu au venit ei de capul lor, au fost organizaţi), realizam până şi convertibilitatea monedei nationale. Cred ca ar fi trebuit sa fac mai mult joc politic, în sensul de a forma legături care să susţină mai bine programul pe care il aveam. Trebuia, cu orice preţ politic, să evităm lovitura de stat din septembrie `91. Acolo a fost o prăbuşire – ne-am întors la o administrarea economiei ca pe vremea lui Ceauşescu. Atunci s-a format o coaliţie doar din partide de extracţie comunista – patrulaterul roşu.
Cum vedeti România, la 21 de ani după Revoluţie?
P.R.: Ce nu îmi place deloc este faptul că am ajuns la un grad de destrămare a instituţiilor publice şi cele ale statului.
Ati participat si la revolutie si ati vazut si ultimele proteste ale romanilor nemultumiti de situatia economica a tarii. Ştiu romanii sa iasa in strada?
P.R.: Nu avem deloc o cultură de a solidariza intr-un protest, nu avem o societate civilă si nu avem lideti de opinie credibili din zona elitelor. Singurul moment de élan colosal a fost cel din 1989, dar nu ar fi cazul să se mai repete spontaneitatea tragică de atunci.
Revoluţia l-a prins pe Petre Roman (43 de ani in 1989) profesor la Politehnica din Bucureşti. Roman a fost primul premier al României de după Revoluţie, fiind inlaturat de la putere in septembrie 1991, în urma unei mineriade. Sub mandatul lui acestuia a intrat în vigoare prima lege a societăţilor comerciale şi prima lege a privatizării. La şase luni de la debarcarea sa din fruntea guvernului, la Convenţia Naţională a FSN, Roman câştigă în faţa lui Ion Iliescu care impreuna cu adepţii săi părăsesc Frontul şi înfiinţează FDSN ( mai tarziu PDSR, si apoi PSD). Un an mai târziu FSN se transformă în PD (actualul PDL). PD participă la guvernare cu CDR, între 1996-2000. Roman ajunge ministru de externe în guvernul Isărescu (1999-2000). A candidat de două ori la prezidenţiale – în 1996 şi în 2000. În 2001 pierde alegerile pentru şefia Partidului Democrat în faţa lui Traian Băsescu.
