Ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova, în privinţa idealului unirii cu România, ar trebui privit sub un cu totul alt aspect. Am regăsit zilele trecute Chişinăul marcat de o mişcare nu numai civică, aşa cum se întâmpla în anii precedenţi, ci şi cu precise conotaţii politice şi economice.
Astfel poate fi definit proiectul „Sfatul Ţării 2”. Se vrea, pe de o parte, reeditarea de suflet a ceea ce s-a întâmplat cu 98 de ani în urmă, când reprezentanţii basarabenilor au votat, la 27 martie, unirea cu România. Trecutul şi prezentul acestui ţinut dintre Prut şi Nistru au asemănări şi deosebiri. Dacă în trecut basarabenii au vrut unirea cu România de teama bolşevismului, a nelegiuirilor banditeşti dintr-un teritoriu al nimănui, ameninţaţi în plus şi de anexarea la Ucraina, ceea ce ar fi însemnat stingerea în mare măsură a românismului, azi situaţia e alta. Lumea s-a săturat de sărăcie şi de corupţie în cadrul unui stat, Republica Moldova, definit de tot mai mulţi intelectuali din Chişinău drept „eşuat”, incapabil să ofere cetăţenilor săi bunăstare şi un viitor sigur. Pe de altă parte, noua mişcare unionistă urmăreşte, prin stabilirea unor etape foarte precise, să pună capăt epocii poeziei şi să înscăuneze pragmatismul, sub aspect politic, legislativ, economic, în privinţa idealului readucerii Basarabiei, până în anul 2018, între hotarele României.
Un discurs cât un sfert de secol
Am ascultat cu mare atenţie discursul rostit de academicianul Nicolae Dabija, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2”, în marea sală a Palatului Naţional „Nicolae Sulac” din centrul Chişinăului, în faţa celor 1.725 de reprezentanţi ai satelor, comunelor şi oraşelor din Republica Moldova. Dacă ne referim la scriitorul şi istoricul Nicolae Dabija, atunci trebuie spus că avem în faţa noastră pe unul dintre cei care, încă de la finele anilor ‘80, deci pe timpul Uniunii Sovietice, au pornit mişcarea de renaştere naţională în Basarabia. Câteva teme foarte interesante au fost lansate cu ocazia prezentei expuneri. Una dintre ele este legată de regretul unei strategii greşite a celor care au creat Republica Moldova. „Greşeala noastră, după 1991, a fost că am vrut unirea cu România doar pe bucăţi”, cu referire la faptul că au fost adoptate o serie de măsuri privind derusificarea Basarabiei şi de apropiere faţă de România, dar mai mult din punct de vedere al reinstaurării adevărului istoric. Strategia politică, în schimb, a luat o cu totul altă turnură. „Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, ar fi trebuit să fie declaraţia de unire cu România.” Vorbitorul explică şi de ce proiectul unirii a eşuat, în ultimii 25 de ani. „Am contat pe oameni care au ajuns în fruntea Republicii Moldova şi care au distrus ideea de românism.” Academicianul face referire şi la un alt aspect, cel care ţine de conştiinţe. Basarabeanul de rând nu a fost lămurit de nimeni, după căderea URSS, asupra avantajelor, inclusiv economice, ale unirii cu România. Şi mai ales în ceea ce priveşte demolarea acelor prejudecăţi instaurate pe timpul sovietic, când românilor din Basarabia li s-a spus că românii din dreapta Prutului le sunt duşmani. Altfel spus, au fost 25 de ani pierduţi, istoricul spunând clar că „suntem nevoiţi s-o luăm de la capăt” în ceea ce priveşte trezirea conştiinţelor, lucru început încă din 1988, dar rămas până azi neterminat. Făcând referire la situaţia economică de acum a Republicii Moldova, Nicolae Dabija spune că „statul e falit şi imposibil de resuscitat”, iar depăşirea crizei economice are o singură soluţie, „unirea cu România”. Dacă politicienii de la Chişinău au fost luaţi în colimator pentru că nu au făcut nimic în privinţa unirii celor două state româneşti, de critici nu au scăpat nici cei de la Bucureşti, Nicoale Dabija arătând clar că România nu are nicio strategie privind acest proiect naţional. „Pălăvrăgim cu acea sintagmă, români de pretutindeni, adică ai nimănui.” Scriitorul a cerut, în calitate de preşedinte al Comitetului de Iniţiativă pentru crearea „Sfatului Ţării 2”, ca la Bucureşti şi Chişinău să fie create două ministere ale Reunificării. Astfel, din punct de vedere legislativ şi tehnic, să fie create premisele unirii propriu-zise a celor două state unde se vorbeşte aceeaşi limbă.
Ce urmează de mâine încolo
Am vorbit cu mai mulţi oameni aflaţi în această sală, în care erau adunaţi cei 1.725 de delegaţi de pe cuprinsul Republicii Moldova. Ei constituie, până la urmă, „Sfatul Ţării 2”. Pe cei mai mulţi i-am aflat, discutând de la om la om, ca fiind profesori de meserie, alţii preoţi, alţii gospodari de frunte ai comunităţii care i-a trimis aici cu mandatul clar, să voteze Proclamaţia de constituire a noului For naţional. Am citit apoi acest act, care este un fel de foaie de parcurs, pe etape, adică ce îşi propun ei, basarabenii, să facă în următorii doi ani, pentru că scopul final este ca în 2018 unirea Republicii Moldova cu România să înceteze a mai fi un deziderat, devenind realitate. Primul pas este legat de informarea comunităţii internaţionale asupra proiectului unirii celor două state româneşti. Apoi înfrăţirea tuturor localităţilor Republicii Moldova cu oraşe sau comune din România. Se vorbeşte şi despre adunări publice în toate localităţile Republicii Molodva, unde intelectualitatea locală, dar şi cei care fac parte din „Sfatul Ţării 2” să vorbească oamenilor despre avantajele unirii cu România, în special cele economice. Şi dacă tot ne referim la cei care să vină să vorbească poporului despre aceste deziderate, trebuie menţionat că din noul Sfat al Ţării fac parte, alături de Nicolae Dabija, alte nume importante pentru conştiinţa basarabenilor, precum Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu, Ion Varta, Petru Hadârcă, Ion Iovcev, Petru Bogatu, Eugen Doga, Arcadie Suceveanu, Nicolae Botgros, iar lista este cu mult mai lungă. Acest comitet al intelectualilor îşi mai propune ceva, anume să ia legătura cu diverse instituţii din cele două state româneşti, pentru urgentarea unor proiecte comune, precum interconectarea energetică între Bucureşti şi Chişinău, în privinţa gazelor naturale şi a electricităţii, construirea unei autostrăzi între Iaşi şi Chişinău, dar şi a unei linii ferate cu ecartament european între Bucureşti şi Chişinău.
„Reunirea o vor face doi preşedinţi”
Şi pentru că la acest congres din Chişinău era expus un panou mare cu chipul lui Grigore Vieru, nu putem să nu ne aducem aminte de cuvintele poetului naţional, rostite ca o premoniţie, încă din 1993. „Reunirea o vor face doi preşedinţi: sărăcia, care se va abate peste Basarabia, şi înflorirea economică a Ţării Româneşti”. Nu cred că mai e o noutate dacă spun că aşa e văzută azi România, din perspectiva basarabeanului de rând, adică fratele mare, în plină ascensiune economică, de când face parte din Uniunea Europeană şi NATO. Numai dacă te uiţi la cursul valutar din Chişinău, un leu românesc la aproape cinci lei moldoveneşti, şi înţelegi care e diferenţa între cele două state. Am stat de vorbă cu oameni de pe stradă, încercând un dialog despre ce aşteaptă ei de la România, în cazul reunificării. E drept că mulţi se tem să vorbească. Unii se uită suspect în toate părţile, pe parcă le-ar fi teamă că nişte ochi invizibili încă îi mai supraveghează. Cei cu care am reuşit totuşi un schimb de câteva cuvinte se referă la pensii şi salarii pe care le vor mai mari, dar şi locuri de muncă şi, în consecinţă, construirea de fabrici. Unii spun că au salariu de sub 2.000 de lei moldoveneşti şi nu se ajung de la o lună la alta, mai ales că utilităţile, în special gazul, sunt foarte scumpe. Alţii o scot la capăt numai datorită banilor trimişi de cineva din familie care e plecat să muncească fie în Rusia, fie în Occident. Un învăţător din oraşul Floreşti spune că salariul său este echivalent cu 300 de lei româneşti. E un orăşel, spune interlocutorul meu, care a cunoscut o scădere dramatică a populaţiei, de 38%, în ultimii zece ani. Nu e vorba că oamenii au murit. Ei au plecat în străinătate, la muncă. Vorbim de un oraş care până de curând avea 12.000 de oameni. Deci vă daţi seama ce pustiu e acum acolo! Cât priveşte unirea, învăţătorul e ferm, spunând că românii de pe ambele maluri ale Prutului se aseamănă ca două picături de apă, cel puţin într-o privinţă. „Vorbim mult şi nu facem nimic!” Cea mai emoţionantă întâlnire a fost însă cu o româncă din Transnistria, din satul Târnauca, pe malul stâng al Nistrului. Satul e la şapte kilometri de Tiraspol, în teritoriul controlat de separatiştii nistreni. Când aude că sunt din Bucureşti, doamna Vera Teacă vine la mine şi mă pupă, nu alta. Era un gest pe care, aşa cum l-am simţit, nu-l făcea pentru mine, ci pentru România. Şi nu întâmplător. Profesoară de meserie, îşi aminteşte de războiul din 1992, şi de faptul că atunci Ţara-Mamă i-a dat o mână de ajutor, în sensul că a putut să plece cu elevii ei la Cluj. Au stat acolo o perioadă, până când armele au tăcut. „Acolo, în satul meu, unde sunt mulţi români. Fiecare om are în casa lui o icoană. Alături de ea, alte două icoane, Eminescu şi Creangă”, spune profesoara, care a şi fost arestată la un moment dat de separatişti, din cauză că adusese un ansamblu folcloric de la Chişinău să cânte muzică românească în teritoriul ocupat de rusofili. Doamna nu-mi vorbeşte nici de salarii, nici de pensii, ci de grădina ei cu trandafiri, invitându-mă să văd cu ochii mei frumuseţea acelor locuri.
Miting. Zeci de mii de unionişti
Cum însă evenimentele s-au derulat foarte rapid în ziua de 27 martie 2016, când s-au împlinit 98 de ani de la unirea Basarabiei cu România, m-am văzut nevoit să-mi îndrept atenţia către mitingul din faţa Teatrului Naţional de Operă şi Balet. A fost momentul în care reprezentanţii „Sfatului Ţării 2”, în frunte cu academicianul Nicolae Dabija, au ieşit în faţa a zeci de mii de oameni şi au dat citire Proclamaţiei, expunând noul plan de unire a Basarabiei cu România, în uralele mulţimii. Manifestarea a fost organizată de unioniştii din Platforma 2012, de Tinerii Moldovei şi de Blocul Unităţii Naţionale. Amploarea marşului care a urmat prin Chişinău, până în faţa Gării, a fost cu totul deosebită, în comparaţie cu acţiunile similare din alţi ani. Coloana încărcată de steaguri tricolore şi de scandări pentru România se întindea pe mai bine de un kilometru.
Amenințare. Anonimele bombe
E drept că au existat şi două situaţii care ar fi putut să strice o zi atât de electrizantă. Mă refer la cele două telefoane anonime care au anunţat plasarea unor presupuse bombe, una în clădirea Palatului Naţional, la câteva minute după ce începuse congresul Sfatului Ţării, iar al doilea în zona Gării. S-au dovedit alarme false. Dar cel mai important este că nu au creat panică. Multă lume de la congres nici nu a ştiut ce se întâmpla în jurul Palatului Naţional, unde au venit imediat trupele speciale. Mult mai târziu s-a aflat de acest tărăboi. Având în vedere contextul, forţele de ordine au fost în număr impresionant – şi în faţa Palatului Naţional, şi la Teatrul Naţional de Operă şi Balet, dar în special pe traseul marşului şi la Gară. Concluzionez asupra unui aspect, anume că, iată, Chişinăul devine tot mai vocal pe tema unirii cu România. Mare diferenţă, pot spune, văzând şi auzind ce fac politicienii din România, când e vorba de subiectul unirii, pe care îl ocolesc cum pot ei mai bine. Sau despre care se limitează să spună, în sporadice interviuri, doar atât, nu avem niciun plan. Deci să nu ne facem iluzii, doar Chişinăul ţipă, în timp ce Bucureştiul tace!
