Mii de oameni așteaptă, în condiții dramatice, șansa de a traversa granița dintre Grecia și Macedonia.
Soarele dogoritor pârjolește câmpiile aride de la granița dintre Grecia și Macedonia. La miezul zilei, temperatura depășește 40 de grade. Oamenii fug din calea arșiței în case, cu excepția acelora pentru care arșița este mult mai puțin cumplită decât răul din cauza căruia și-au părăsit căminele: războiul.
Orășelul macedonean Gevgelija, situat exact la granița dintre cele două state balcanice, a devenit sinonim cu speranța pentru miile de fugari care au venit din Siria și din Irak, dar și din Pakistan ori Afganistan. Oamenii au traversat Mediterana în bărci subțiri de cauciuc, apoi, după ce au ajuns în Grecia Continentală, au apucat-o spre nord, cât mai departe de războaiele care le-au distrus căminele. La granița greco-macedoneană, oamenii sunt mai numeroși decât măslinii care își aruncă umbra zgârcită pe pământul încins. Față în față stau armatele celor două țări. Între grupurile de soldați se adună în fiecare zi mii de oameni. La fiecare oră, aproximativ 100 de persoane primesc permisiunea de a păși pe pământul pietros al Macedoniei. Merg 20 de metri și ajung în tabăra de refugiați de la Gevgelija. Este vorba de un pătrat, care are mărimea unui stadion și care este înconjurat cu plasă de sârmă. În interiorul taberei, au fost înălțate câteva corturi, care sunt simple bucăți de pânză albă întinse pe cadre metalice. Corturile nu au pereți, ci doar acoperiș.
Totuși, ele oferă umbră refugiaților deshidratați și toropiți de căldură, după ce au așteptat, ore întregi, în soare, cu copiii în brațe, permisiunea de a trece frontiera. Pe o latură a taberei sunt înălțate câteva barăci, din panouri metalice, care se vor dovedi utile când vor veni ploile. În tabără, refugiații așteaptă resemnați pachetele cu apă și cu alimente distribuite de Crucea Roșie. Pentru că societatea de Cruce Roșie din Macedonia este depășită de situație, au început să vină ajutoare și din alte țări, precum Olanda. De asemenea, localnicii dau o mână de ajutor refugiaților. O firmă din capitala Macedoniei, Skopje, trimite în fiecare zi în tabără câteva lăzi cu apă minerală și sucuri, adică marfa care rămâne nedistribuită în orașele și satele din sudul țării.
O dată pe săptămână, 15 tineri din stațiunea Struga, de pe malul lacului Ohrid, vin să distribuie alimentele și apa pe care le cumpără din banii adunați de la localnici. ”Crucea Roșie din Struga nu mai poate oferi decât cinci pachete de alimente pe zi. Evident, nu ajung pentru refugiați. De aceea, strângem bani, cumpărăm alimente și venim aici cu o dubiță, ca să le împărțim oamenilor”, spune un tânăr albanez din Struga. Albanezii din Macedonia sunt majoritar musulmani, iar tinerii din această comunitate oferă refugiaților alimente preparate după prescripțiile Coranului.
Faptul că distribuie mâncare halal este menționat, cu litere arabe, latine și chirilice pe tricourile pe care le poartă acești tineri. În fața dubiței albe cu care au venit la Gevgelija așteaptă răbdătoare femei cu baticuri colorate în cap și cu copii de mână. Copiii se uită cu jind la pungile cu bomboane și cu jeleuri pe care le distribuie tinerii voluntari.
Mulți dintre refugiați nu au nici bani, nici mâncare, nici haine. Singura lor avuție este speranța. Este cazul lui Mohammed, un tânăr de 26 de ani, din Alep, care era student la Filologie engleză când a izbucnit războiul. ”Vreau să ajung în Germania, să îmi continui studiile. Apoi vreau să muncesc în Germania”, spune tânărul al cărui vis de a ajunge profesor de engleză în orașul său natal a fost spulberat de război. Mohammed este membru al unei grupări religioase, alaiții, care este considerată eretică de către sunniții extremiști din Statul Islamic. Drept urmare, alawiții sunt primii decapitați atunci când Statul Islamic cucerește o așezare.
Coranul le poruncește să le ofere creștinilor și evreilor șansa să se convertească la Islam, dar despre grupările musulmane dizidente nu suflă o vorbă, astfel că teroriștii se simt în drept să încerce să îi extermine. Mohammed nu este singurul care fuge de teama decapitărilor. La fel sunt alți trei tineri sirieni care așteaptă, în fața gării din Gevgelija, alături de doi pakistanezi, șansa de a pleca spre nord.
Din Gevgelija, există trei posibilități de a pleca spre Serbia. Guvernul de la Skopje a stabilit prețuri oficiale pentru fiecare cursă până la granița cu Serbia: un drum cu trenul costă 10 euro, cu autocarul 20 de euro, iar cu taxiul 25 de euro de persoană. În consecință, un roi de taxiuri galbene s-a strâns la capătul podului peste Vardar care desparte două lumi. Pe un mal se află orașul macedonean sărac, dar sigur, iar pe celălalt se află Purgatoriul refugiaților.
În fiecare zi, refugiații trec Vardarul și se urcă în mijloacele de transport care îi duc spre Belgrad cu speranța că fiecare metru pe care îl pun între țările lor de origine și noul tărâm al făgăduinței, Germania, echivalează cu o picătură de viață. ”Sunt oameni necăjiți, care merită să fie ajutați. Unii nu mănâncă cu zilele, pentru că nu au ce, până când ajung aici. Pe mulți dintre ei, care nu au bani, îi mai ducem de milă până în Serbia. De acolo, fiecare se descurcă cum poate”, spune Dimitri, un tânăr de 23 de ani, care lucrează ca taximetrist în Gevgelija și care râde când spune că a devenit șoferul oficial al refugiaților.
