Construcţiile faraonice din Phenian alteranu cu aprozarele care erau aprovizionate doar cu varză.
Împreună cu colegii mei Constantin Vrânceanu (Zoni), redactor-şef adjunct, şi Gheorghe Constantinescu (Bibi), secretar general adjunct de redacţie, ne îmbarcăm în primăvara anului 1987 pentru oraşul Phenian. Ajunşi în capitala RDG, am intrat în faza unui protocol foarte strâns. Eram aşteptaţi de un grup de pioneri care, imediat ce am ieşit pe scara avionului, au început să danseze şi să cânte fluturând flori. Am aflat că era echipa de serviciu, pionerii dând pe rând acest spectacol de protocol, programaţi de conducătorii lor pentru orice delegaţie oficială sau turistică. Era un fel de „bun venit” original. Apoi ne aşteptau doi colegi coreeni, cu două maşini: una neagră şi alta verde. Maşina neagră era pentru „şeful” delegaţiei, respectiv pentru Constantin Vrânceanu; iar cea verde, pentru noi „pălmaşii”. Ne-au dus la un hotel cu câteva etaje, hotel mai vechi, dar bine conservat, care avea în faţă şi un foarte frumos parc plin de flori, iar pe una din laturi curgea lin fluviul Taedong ce traversează Phenianul de la un capăt la altul, până la vărsarea în Marea Galbenă.
Lecţia florilor de plastic
Cazându-ne, am observat că şi cei doi însoţitori ai noştri s-au instalat în hotel. I-am sugerat lui Zoni să vedem dacă suntem ascultaţi. „Şi cum să verificăm aşa ceva!” s-a mirat Zoni de ideea mea trăznită. „Plus că – a explicat Vrânceanu – îi dreptul lor să vadă cu cine au de-a face”. Dar pe mine tot mă zgândărea ideea. Şi atunci când am intrat în apartamentul rezervat lui, am zis cât se poate de tare: „Ce confort deosebit în acest hotel!”.
Zoni a rămas mirat de exclamaţia mea şi a simulat, ironic, aplauze. Apoi eu am continuat: „Singurul lucru care nu-mi plac sunt florile de plastic. Şi doar parcul din faţă este plin de flori, inclusiv trandafiri minunaţi!”. Zoni a tăcut plictisit de pălăvăgeala mea şi s-a schimbat să coborâm la masă. Dar, le revenirea în camere, surpriză: pe masă, glastre cu trandafiri în diferite culori. „Ei?!”, l-am întrebat. Zoni îmi făcu un semn la tâmplă, chipurile că sunt dus cu pluta, şi continuă cu toată seriozitatea: „E absolut normal. Ţara e împărţită în două, sunt conflicte aşa că ce mai tura-vura… La noi nu sunt asemenea probleme şi…” A tăcut surprins de gafa pe care era s-o facă şi a schimbat brusc subiectul, dând-o pe sport. Dar eu ştiam că a vrut să zică: „Tot îi ascultă pe toţi oaspeţii!”.
În Coreea de Nord ne-am bucurat de o deosebită ospitalitate.
Povestea copiilor coreeni adăpostiţi în România
Aceasta, cred eu, şi pentru că, în timpul atacului bombardierelor americane, din 1952-53, mulţi copii nord-coreeni au fost aduşi în România (se vorbea atunci de circa 3.000) şi repartizaţi prin sate, la diferite familii mai înstărite. Aceşti copii s-au ataşat puternic de familiile unde au fost primiţi şi îngrijiţi cu multă dragoste. Aşa se face că, în timpul vizitei noastre, după atâţia ani, am întâlnit unii dintre ei, acum oameni în puterea vârstei, dar care n-au uitat limba română. Aceştia ne-au dat chiar scrisori pentru foştii lor „părinţi”, unde au stat cinci ani. Printre ei era şi administratorul unui nou hotel, alcătuit din două corpuri rotunde cu numeroase etaje, un fel de „zgârie-nori”… socialişti, adică mai modeşti ca înălţime, denumit „Koryo”. Şi el ne-a dat o scrisoare pentru o familie din Slobozia, unde a fost îngrijit.
Phenianul (atestat din 1122 î.Ch.) a fost, de fapt, ras de pe faţa pământului de bombardierele americane. Capitala ne-a apărut ca un oraş reconstruit, dar în locul izbelor tradiţionale erau cartiere de blocuri, amplasate în aşa fel încât conturul oraşului să fie bine definit de-o parte şi de alta a fluviului Taedong, unite de numeroase poduri. Am vizitat şi spitalul dăruit de România Coreii de Nord. Era o instituţie de stat sanitară funcţională, având pe coridoare hublouri mari, prin care se putea privi şi comunica cu cei internaţi. Medicii coreeni ne spuneau că spitalul era foarte bun. În ceea ce priveşte blocurile de locuinţe, ele nu se deosebeau de cele construite în România, cu unica diferenţă că încălzirea se făcea prin tuburi trasate prin tavan. Poate aşa se şi explică faptul că, pe timp foarte friguros, unele familii se mulţumeau să doarmă pe nişte simple rogojini, aşternute pe jos. Apoi, în zonele de locuit, magazinele de la parterul blocurilor nu aveau vitrine ori firme, încât cei străini de cartier nu ştiau unde sunt. Cu greu am găsit un aprozar, care, de fapt, avea doar varză proaspătă.
Scena, mai mare decât sala
Edificiile instituţilor etalau însă o anumită grandoare. Casa de cultură, de exemplu, avea zeci de încăperi şi dotări de ultimă oră.Eram în anul 1987 şi aici am găsit zeci de calculatoare, destinate celor care făceau învăţământul superior la fără frecvenţă. Am vizitat apoi palatul de spectacole, care are un aspect absolut inedit. În hol, de pildă, am găsit un sistem de aerisire original şi eficient: răcoarea se menţine printr-o mică cascadă simulată printr-un poster adecvat, cu imagini din munţi, din care apa cădea în şuvoaie cristaline, înviorând aerul din holul de intrare. În acest hol şi praful era captat de un sistem alcătuit din fire de nylon, prinse undeva în tavan, iar jos într-un bazin, pe ele curgând continuu mici bule de ulei. Acestea adunau praful din hol şi îl duceau în bazinul respectiv. Apoi, uleiul era din nou trimis cu pompe sus şi ciclul reîncepea. Sala de spectacole era destul de mică şi avea fotolii pentru demnitari. În schimb scena ere enormă şi pe ea încăpeau formaţii de folclor, de teatru ori de operă, cuprinzând până la două mii de oameni.
Mândria oraşului era noul hotel „Koryo” din mijlocul capitalei, hotel cu două turnuri uriaşe de câteva zeci de etaje, legate între ele prin punţi aeriene închise. Administratorul ne-a primit urându-ne în limba română „Bine aţi venit!”şi ne-a explicat foarte mândru că făcea parte din lotul de copii care a fost adus în România. Sigur că în vizita din oraş n-a lipsit din program ascensiunea în turnul înalt de 170 de metri, care are în vârf simbolul unei flăcări roşii imense şi de jur-împrejur o terasă din care poţi admira panorama oraşului. Acest turn simbolizează, din punct de vedere politic, trăinicia teoriei promovată de Partidul Muncii din Coreea, condus atunci de Kim Ir-Sen: „Prin noi înşine”.
Obsesia statuilor
În general, cine vizitează oraşul găseşte un „Arc de Triumf” şi numeroase statui ori complexe statuare, înfăţişând aspecte din lupta pentru triumful comunismului, totul în culoarea bronzului. Apoi, vizitând capătul fluviului ce traversează capitala şi care se varsă în Marea Galbenă, am găsit un şantier activ, în care zeci de tineri construiau în apă un baraj din anrocamente, urmând să închidă golful. Se intenţiona ca astfel să se poată ridica nivelul apei pe tot traseul din oraş, ceea ce urma să permită practicarea unor sporturi nautice. Pe noi, însă, ne-a uimit nu munca în sine, foarte grea, ci mai mult faptul că ea era executată de fete, aproape adolescente, îmbrăcate militar. Ne-au zis că şi ele fac armată timp de 6 ani şi că le place regimul militar care le satisface, astfel. două mari necesităţi: îmbrăcămintea şi hrana.
Satul-închisoare
Apoi, am vizitat un sat în care toate casele erau noi, amplasate pe o pantă, foarte aproape una de alta, uliţele fiind de fapt ca nişte alei. Fiecare casă avea televizor color, prin care li se difuzau două programe, toate inspirate din lupta tovarăşului Kim Ir-Sen. Satul erau înconjurat cu un zid înalt, care avea la ieşire amplasate într-o parte primăria, iar în alta postul de miliţie. Ni s-a spus că, dimineaţa, sătenii, la auzul unei trâmbiţe, se adună în faţa porţii şi, cu drapele şi panouri „mobilizatoare”, pleacă la munca câmpului. Am văzut şi „Memorialul eroilor”, ceva total ieşit din comun. Este vorba despre un cimitir în pantă, în care sunt înmormântaţi eroii Coreii de Nord, inclusiv un fiu şi soţia lui Kim Ir-Sen. Noutatea, pentru noi şocantă, consta în faptul că toţi aceşti eroi au statuia lor, fiind prezentaţi în uniformă militară.
Citiţi mâine relatarea vizitei în China făcută de redactorii RL
Veteranul redacţiei „România liberă”, Virgil Lazăr, se numără printre puţinii jurnalişti români care au vizitat cea mai închisă ţară din lume, Coreea de Nord, în timpul dictatorului Kim Ir-Sen. El relatează o serie de amănunte inedite despre această vizită.
Kim Ir-Sen
Este unul dintre cei mai siniştri dictatori din istorie. El a condus instaurarea comunismului în Coreea de Nord. Nepotul său conduce şi în prezent această ţară.
Phenian
Este cel mai mare oraş din Coreea de Nord. Populaţia actuală a oraşului nu este necunoscută. După anumite surse neconfirmate, acum ar avea 3,8 milioane de locuitori.
Partidul Muncii din Coreea
Este denumirea Partidului Comunist coreean. Promovează o linie stalinistă extrem de dură. În Coreea de Nord, este singura formaţiune politică autorizată.
Anii 1970 – Nicolae Ceauşescu a vizitat Coreea de Nord şi a decis să îşi transforme regimul într-o dictatură de tip asiatic.
Anul 1987 – Delegaţia “României libere” vizitează Coreea de Nord.
Anul 1989 – Comunismul se prăbuşeşte în România. Coreea de Nord continuă să îl păstreze.
