Între cuvântările televizate şi cele tipărite ale lui Nicolae Ceauşescu erau mari deosebiri. Textele tipărite erau mai atent verificate, pentru ca dictatorul să nu piardă simpatia opiniei publice internaţionale.
Grija pentru puritatea partidului şi a ideologiei sale a impus schimbarea redactorilor şefi ai “României libere” destul de frecvent. Aceştia „luptau”, alături de oamenii lui Iosif Ardeleanu, care era şeful Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri. Pentru că Partidul considera că pe „baricadele” cenzurii trebuie să stea şi redactorii-şefi, ce aveau, în ansamblul redacţiei, un rol hotărâtor în păstrarea purităţii ideologice a partidului, prin modul cum fixau linia zilnică a ziarului şi asigurau „limpezimea” textelor alese pentru publicare, texte puricate până la ultima virgulă.
Niculae Bellu, primul redactor-şef, a plecat şef la Cinematografie, chiar în anul 1950, când am venit eu în redacţie. Au urmat Grigore Preoteasa (mort în accident de avion în drum spre Moscova, zborul fiind evitat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care se părea că a mirosit ceva, el preferând să meargă cu trenul, ceea ce i-a salvat viaţa), Mircea Rădulescu, Marcel Breazu, H. Dona, iar mai târziu, prin anii 1960, au fost numiţi primii români, Ion Mărgineanu, Octavian Paler şi Maria Costache, doctor în economie la Moscova, al cărei soţ, mare matematician, i-a pregătit pe copiii lui Ceauşescu, iar Zoe a ajuns în conducerea Institutului de Cercetări Matematice.
Greşeli antologice din ziare
Dar, cu toate măsurile drastice luate, apăreau greşeli antologice în aproape toate ziarele locale şi centrale. Astfel, în presa clujeană a apărut un titlu cu majuscule, ,,Vita de lucru a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” sau „Activitatea obosită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” etc.
Cuvântările dictatorului, „cenzurate” pentru presa scrisă
Cenzura a mers până acolo încât, oricât ar părea de paradoxal, îl cenzura şi pe… Nicolae Ceauşescu. Primul semnal în acest sens l-au dat ziariştii cehi, care, după un discurs ţinut în capitala lor cu prilejul unei vizite „frăţeşti”, au pus cap la cap cuvântarea televizată şi textul apărut în presă, constatând stupefiaţi că ele sunt diferite. Apoi chiar eu am fost martorul acestui procedeu, după o cuvântare ţinută la un miting în Oradea, transmisă în direct de televiziune. Textul a fost preluat la Bucureşti, chiar de la televizor, de Dumitru Popescu (supranumit şi „Dumnezeu”) – cotat printre cei mai pregătiţi oameni din conducerea superioară a partidului – şi pus la punct de el pentru presa scrisă. Cum eram atunci corespondent R.L. la Oradea, Mitea, consilierul preşedintelui, m-a rugat să aştept textul, verificat şi „curăţat” la Bucureşti, la telexul Judeţenei de partid, şi să-l aduc la vila unde era cazat dictatorul. M-am executat, şi primind cuvântarea corectată, am închis hârtiile telexate într-un dosar şi m-am prezentat cu el la Nicolae Ceauşescu.
Era în holul vilei cu primul secretar al judeţului, Bolojan, cu Pleşiţă, şeful Securităţii, dar Mitea lipsea. Atunci m-am adresat lui Nicolae Ceauşescu, spunându-i că s-a întors cuvântarea de la Bucureşti. N-a vrut s-o mai vadă, spunând că „am eu încredere în voi”, astfel că i-am transmis lui Dumitru Popescu, prin telefonul „scurt”, că este O.K. Cu Dumitru Popescu mă cunoşteam bine de pe vremea când dânsul, fiind vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură, a candidat în alegeri pentru Marea Adunare Naţională în circumscripţia din raionul Făget, iar eu, pe atunci corespondentul RL din Banat, am fost trimis să-i ţin de urât într-o zonă pur rurală, unde nu cunoştea pe nimeni. Am bătut împreună, câteva zile, satele de acolo, când deodată a fost chemat urgent la Bucureşti şi numit redactor-şef la „Scînteia”, căreia a încercat să-i dea o turnură mai publicistică. Ei bine, vreau să spun că în astfel de cazuri cenzura nu însemna numai evitarea apariţiei unor „bâlbe” sau repetiţii de cuvinte, ci uneori impunea scoaterea unor propoziţii întregi, care, probabil, nu dădeau bine peste hotare sau erau eliminate, din alte considerente de politică externă. Dar Ceauşescu avea o încredere deplină în Dumitru Popescu, promovat secretar al C.C. al P.C.R., care „limpezea” cuvântările lui… Am ţinut să dau acest exemplu să se vadă că nici chiar la cel mai înalt nivel actorii politici nu scăpau de cenzură sau de autocenzură.
Autocenzura a luat locul cenzurii
Desfiinţarea cenzurii ne-a complicat şi mai mult viaţa. Acum trebuia să suflăm şi în iaurt, numai să nu scăpăm ceva care putea fi considerat antipartinic sau chiar duşmănos. Nu mai era vorba acum doar de cuvinte nepotrivite, ci de întreaga ţesătură a textului. Dar s-au găsit oameni în redacţie care au „inventat” soluţii. Unul dintre ei fusese Constantin Vrânceau, redactor şef adjunct, care dorea anchete economice şi sociale cât mai tari. Şi ca să evităm scandalul cu diferite autorităţi sus-puse, a introdus o „casetă salvatoare”, plasată deasupra titlului, cu un citat din Nicolae Ceauşescu potrivit cu textul. Un fel de „pumn în gură”. Era în perioada de apogeu a cultului personalităţii şi cuvintele şefului de stat şi de partid deveneau literă de lege. Numai că unii şefi mari, precum primul ministru sau cumnatul dictatorului, Bărbulescu, care dirija agricultura, se părea că nu se lăsau intimidaţi de acest procedeu şi treceau la ameninţări şi, când puteau, chiar la represalii împotriva autorului. Am păţit-o şi eu, scriind despre faptul că presiunea şi caloriile mici la gazul metan aduc pierderi uriaşe economiei naţionale, argumentând cu cifre controlabile risipa ce se făcea din acest motiv la cele 13 fabrici de sticlă existente în ţară şi care, din această cauză, aruncau jumătate din producţia ieşită din cuptoarele aproape reci. Degeaba a pus Vrânceanu deasupra articolului un citat din Nicolae Ceauşescu care spunea că pe primul plan este calitatea şi iar calitatea. Şi noi am argumentat că, în acest caz, calitatea produselor din sticlă este determinată de presiunea şi caloriile gazului metan.
Primul – ministru s-a făcut foc şi pară şi a pus un adjunct la care am fost invitat să-mi ţină o teorie dacă, chipurile, ştiu eu cine a dat aceste dispoziţii de insuflare de aer în reţelele de gaz metan?! Eu am făcut pe „niznaiu”, iar el, uimit de miopia mea politică – chiar aşa i-a zis -, mi-a arătat cu degetul tabloul dictatorului de deasupra biroul său, fără a avea curajul însă să-i pronuţe numele… Şi cu asta s-a încheiat totul, iar ameninţarea că voi fi dat afară a rămas vorbă în vânt.
Citiţi în numărul de mâine despre modul în care erau îndoctrinaţi cenzorii
Virgil Lazăr, veteranul redacţiei “România liberă”, rememorează întâmplări petrecute în timpul comunismului, care erau cunoscute doar în culise. Pentru cei care nu au cunoscut direct absurdul sistemului totalitar, astfel de întâmplări ar părea aproape de necrezut. Tocmai de aceea, mărturiile lui Virgil Lazăr sunt importante. El restituie circuitului istoriografic o serie de detalii care sunt foarte importante pentru înţelegerea nuanţată a modului în care funcţiona sistemul comunist.
„Desfiinţarea” cenzurii
Cenzura oficială a fost desfiinţată aparent în timpul “liberalizării” regimului condus de Nicolae Ceauşescu, după anul 1968. Nu este vorba de o adevărată libertate a presei, ci de un control mascat al ei. Oricum, presa din regimul comunist trebuia să reflecteze cu fidelitate linia ideologică a partidului.
Portret de măcelar
Generalul Nicolae Pleşiţă a fost unul dintre cei mai siniştri asasini din istoria Securităţii. El a condus represiunea împotriva mai multor grupuri de rezistenţă armată din munţi. De asemenea, el a reprimat revolta minerilor din Valea Jiului, din 1977. După 1990, asasinul Pleşiţă a fost inculpat, însă a scăpat fără condamnare. A murit în anul 2009.
Cumnatul lui Ceauşescu
Valentin Bărbulescu era fratele Elenei Ceauşescu. A ajuns să deţină funcţii importante în ierarhia de stat, ca urmare a politicii promovării în posturi înalte a rudelor lui Nicolae Ceauşescu. Printre altele, el a girat portofoliul Agriculturii.
1965 – Gheorghe Gheorghiu-Dej moare, iar succesorul său la şefia partidului devine Nicolae Ceauşescu.
1968 – sovieticii invadează Cehoslovacia, unde avea loc un experiment care viza liberalizarea regimului comunist. Nicolae Ceauşescu condamnă intervenţia sovietică şi devine, astfel, “eroul” Occidentului.
