Salvatorii mocăniţei de pe Valea Hârtibaciului

de Dan Gheorghe , 04 august 2014 - stire actualizata la ora 11:01, 05 august 2014

Pe la 1910, mocăniţa de pe Valea Hârtibaciului transporta oameni și mărfuri între Sighișoara și Sibiu. Dar, ca multe lucruri bune din țara asta, de linia cu ecartament îngust - de 123 de kilometri - cea mai lungă de acest fel din spațiul românesc, ca și de trenurile sale, s-a ales praful, după 1990.

Un grup de iubitori ai istoriei, voluntari din Sibiu, înoată împotriva curentului, de câțiva ani încoace. Au refăcut segmentul de cale ferată între două sate, recondiționând un vagon, au adus și o locomotivă, au și motodrezină, și ciclodrezină. Acum e în plină desfășurare o campanie de strângere de semnături prin care se cere Guvernului trecerea mocăniței în proprietatea autorităților locale, în așa fel încât, cu bani europeni, întregul traseu din fier să fie refăcut. Turiștii români și străini care s-au plimbat deja pe aici și-au dat seama de splendoarea proiectului. Rămâne ca și guvernanții să înțeleagă asta.

Puţină istorie

În 1895 s-au amenajat primii 48 de kilometri de cale ferată îngustă, între Sighișoara și Agnita, pentru ca în 1910 să fie prelungit traseul cu încă 62 de kilometri, până la Sibiu. Același an în care se face și o bifurcație între Cornățel și Vurpăr, în lungime de 13 kilometri. Un mic calcul arată totalul de 123 de kilometri. Adică, așa cum spune statistica, ne referim la cea mai lungă linie de cale ferată îngustă din spațiul românesc.

Asfalt în loc de cale ferată

Să ne întoarcem totuși la realitatea anostă, cu picioarele pe pământ, cum s-ar zice. Pentru că asta e doar o imagine idilică despre mocănița de pe Valea Hârtibaciului. Trecutul a însemnat în locul acesta inițiativă, solidaritate, construcție. Pe când prezentul e dominat de distrugere, birocrație și, de ce nu, prostie. Mocănița s-a transformat într-o poveste, pentru că linia de cale ferată îngustă a fost închisă în 2001. Declinul a început încă din 1965, când segmentul între Sighișoara și Agnita este demontat, din cauza traseului prea abrupt. Urmele fostei linii sunt acoperite cu asfalt, amenajându-se șoseaua pe care se circulă și azi între cele două orașe. Mocănița își găsește utilitatea în transportul lemnului și al sfeclei de zahăr, pe porțiunile rămase funcționale, între Cornățel și Vurpăr, respectiv Agnita - Sibiu. Lucrurile se schimbă dramatic după 1990. Nu se mai transportă mărfuri. Oamenii, tot mai puțini în satele de pe-aici, în special după plecarea masivă a sașilor, nu mai au timp să se uite la ceea ce fusese odată mândria lor. Au rămas doar fotografiile vechi. Și bătrânii care lăcrimează în amintirea glasului metalic. Unii își amintesc că, la câmp fiind, în tinerețea lor, nu aveau nevoie de ceas, ca să știe ora exactă, trenurile circulând cu precizia secundelor.

Traverse arse de hoții de fier vechi

Merită luat în seamă faptul că această linie a fost construită dintr-o inițiativă a oamenilor din aceste locuri, proiectul și mai apoi finalizarea ideii aparținând Societății Căilor Ferate Locale Sighișoara-Sibiu. Mocănița este inclusă, din 1908, conform situației politice de la acea vreme, în sistemul feroviar al Ungariei. Budapesta respectă dreptul de proprietate al autorităților din Sibiu și Sighișoara asupra acestei linii. Unirea cea mare, de la 1918, schimbă operatorul drumului de fier, de data asta fiind vorba despre Căile Ferate Române. Spun toate acestea pentru că în ziua de azi cei care vor să refacă mocănița, referindu-mă la un grup de asociații neguvernamentale, se lovesc de o mare problemă - nu a fost clarificată apartenența juridică a liniei de cale ferată îngustă între Agnita și Sibiu. Practic, un obiectiv de patrimoniu, așa cum a fost recunoscut oficial în 2008, ca să fie astfel apărat de soarta vinderii la fier vechi, suportă efectele degringoladei în care se găsesc Căile Ferate Române de mai bine de două decenii încoace. Pentru că, iată, conform documentelor care-mi sunt prezentate, mocănița de pe Valea Hârtibaciului are nu mai puțin de doi „părinți”, Societatea de Administrare Active Feroviare și Societatea Feroviară de Turism. Numai că, așa cum se spune despre copilul flămând cu două mame, linia ferată rămăsese, după 2001, la mâna hoților care, de pildă, ardeau traversele din lemn, dezmembrând în acest fel componentele metalice. N-au scăpat de furia tâlharilor nici gările, fostele depozite de materiale sau turnurile de apă. Poate că numai natura a vrut cu adevărat să protejeze linia, acoperind-o cu vegetație abundentă, în așa fel încât, la o primă privire, nici nu-ți dădeai seama că prin locurile astea au circulat cândva trenuri. Acesta e peisajul dezolant descoperit, cu vreo zece ani în urmă, de Mihai Blotor, un visător din Sibiu, l-aș putea cataloga, pasionat de urmele trecutului, cu precădere în materie de clădiri industriale, cu atât mai mult cu cât se ocupă de domeniul designului, în lumea legată de calculatoare.

Asociere între primării pentru ­preluarea liniei ferate

Mihai și-a luat mai întâi aparatul de fotografiat și a plecat de-a lungul fostei linii a mocăniței, să fotografieze tot ce mai rămăsese din ea. Nu se putea să nu-l doară sufletul de ce-a văzut, mai ales că e născut în Agnita. Omul are suficienți amici în jurul lui, la fel de sufletiști când vine vorba de trecut, încât să-i adune pe toți într-o asociație care se numește simplu și la obiect - „Prietenii mocăniței”. Știți cum e când dai praful la o parte de pe un obiect, descoperindu-i forma și culoarea, așa cum nici nu le intuiai. Ce înseamnă să iei la pas satele de pe Valea Hârtibaciului? Aflu de la noua mea cunoștință. Dai peste foști mecanici de locomotivă sau de întreținere. Scoți la iveală povești din vremea „țugului”, cum i se spunea mocăniței. Cel mai important a fost să inventariezi tot patrimoniul. Din ce mai rămăsese. Se adună câteva zeci de voluntari. Așa s-a făcut documentația trimisă apoi la Institutul Național al Patrimoniului. Al doilea pas, la fel de important, e să stai de vorbă cu autoritățile din comunele aflate pe Valea Hârtibaciului. Pentru că ideea promovată de prietenii mocăniței este legată de potențialul turistic al liniei ferate. Reacția oficialităților nu întârzie, în 2008 fiind organizat „Consorțiul pentru dezvoltare inter-regională Sibiu-Agnita”. Suntem gata să ne implicăm într-un viitor proiect de administrare a mocăniței, au spus primăriile din Agnita, Alțâna, Chirpăr și Nocrich, la care între timp s-au adăugat autoritățile din alte trei localități. Și de aici a început un adevărat dialog al surzilor între stat și autoritățile locale. Statul se face că nu vede cum linia mocăniței se degradează pe zi ce trece, dar nici nu vrea să cedeze patrimoniul în mâna primăriilor.

Prietenii mocăniței

Bun, în timp ce statul se ceartă cu el însuși cu privire la soarta mocăniței, oare noi, oamenii din Sibiu, ce facem, stăm cu mâinile-n sân? Cam așa au pus problema „prietenii mocăniței”. Și ca urmare au trecut la treabă. Adică de câțiva ani încoace iubitorii istoriei se adună, aproape în fiecare week-end, punând mâna pe lopată și târnăcop, ca să muncească la scoaterea la lumină a liniilor. Nu-i o figură de stil, pentru că au îndepărat vegetația care îmbrăcase calea ferată. Le-au venit în ajutor și localnici de pe Valea Hârtibaciului, meseriași, unii la sudură, alții la schimbat bucăți de șină, acolo unde lipseau ori se degradaseră. Uite așa vezi tineri din Sibiu care și-au lăsat mapa, fiecare din meseria lui de top, și au îmbrăcat salopeta de muncitor. Și se descurcă. Apropo de orășeni. Să-i vezi cum cosesc iarba din preajma liniei! Știu să folosească și toporul sau drujba, dacă e vorba de tăiat crengi care încurcă circulația. Erau zile în care munceau de dimineață până seara. Majoritatea sunt tineri, spune Mihai, deci nu au apucat vremurile acelea de glorie ale mocăniței, ca să știe cum e să te plimbi cu trenul pe calea ferată îngustă. Dar ei muncesc pentru un ideal. Pe traseul feroviar de la Sibiu până la Agnita sunt 12 gări. Unele abia își mai țineau zidurile ori acoperișurile, de vandalizate ce-au fost. Voluntarii ­le-au căptușit cum au știut ei mai ­bine, măcar să nu se dărâme de tot.

Specialiști în căi ferate din Marea Britanie

Le-au sărit în ajutor voluntarii britanici. Specialiști în căi ferate, pentru că în țara lor există de mai multă vreme un fenomen dedicat restaurării și conservării vechilor căi ferate și a trenurilor de epocă. Așa s-a constituit un grup de sprijin care, pe de-o parte, face cunoscută mocănița de pe Valea Hârtibaciului în Marea Britanie, iar pe de altă parte strânge fonduri pentru reabilitarea acestei căi ferate. Munca și-a arătat roadele, dacă te gândești că segmentul de cale ferată, de șapte kilometri, între satele Cornățel și Hosman este circulabil. Mai sunt doi kilometri refăcuți, pornind de la gara Agnita. Au renăscut turnul de apă din Cornățel, clădirile cantonului Coveș, o serie de anexe ale gării din Alțâna, apoi gara din Agnita și-a schimbat fața. Cu atât mai mult cu cât aici s-a făcut și un adăpost pentru vagonul reparat de la zero de voluntari. E o poveste și cu vagoanele astea, pentru că ele, ca și locomotivele, au început să dispară după închiderea oficială a liniei. Erau, mi se spune, patru locomotive a căror soartă este încă incertă. Cică, zic unii, ar fi ajuns pe la Târgu Mureș. Cât privește vagoanele pentru calea ferată îngustă, șase la număr, au fost găsite tocmai la Cluj, duse la tăiat. Adică șase pe hârtie, pentru că două fuseseră deja distruse. Celelalte patru au fost salvate în ultimul moment de intervenția energică a voluntarilor, după care luate în administrare de primăriile din Valea Hârtibaciului.

Se aude din nou glasul roților de tren

Și uite așa a fost posibil, în anul 2010, la împlinirea unui secol de când mocănița din partea asta de țară a intrat oficial în funcțiune, să te plimbi din nou cu micul tren. Mic, pentru nu are decât un vagon. E cel pe care voluntarii au reușit până acum să-l recondiționeze. Cât privește asigurarea tracțiunii, s-a rezolvat situația, doar la momentul aniversar, datorită unui austriac stabilit în România care le-a împrumutat una dintre locomotivele pentru calea ferată îngustă pe care el le-a reabilitat. Lume multă a fost atunci, își amintește Mihai Blotor, și turiști, și localnici, câteva sute de oameni, cu totul. Mocănița renăscuse, chiar dacă numai pe traseul acela scurt, între cele două sate, Cornățel și Hosman. Dacă turiștii erau surprinși de tot ce vedeau, în schimb localnicii își retrăiau, cu nostalgie, tinerețea.

„Salvarea mocăniței de pe Valea Hârtibaciului”

Mai mult de-atât însă cu greu se poate face, recunosc chiar voluntarii. E nevoie de bani grei pentru ca mocănița să se audă din nou pe Valea Hârtibaciului. Un studiu de fezabilitate din 2006 arăta că ar fi necesari 35.000 de euro pe fiecare kilometru de linie, în privința restaurării. Probabil că în ziua de azi costurile ar fi și mai mari. Cât privește o locomotivă cu aburi, ar fi nevoie de 100.000 de euro pentru achiziționare. Mai ieftină e cea diesel, la 20.000 de euro. Banii pot veni, cei europeni, dar pentru asta e nevoie de un lucru esențial - clarificarea apartenenței juridice a liniei de cale ferată îngustă. Tocmai în acest scop a prins contur, din septembrie 2013, campania intitulată „Salvarea mocăniței de pe Valea Hârtibaciului”, la care au aderat o serie de organizații neguvernamentale, între care „Mioritics”, cu sprijinul Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, la care s-a raliat și Direcția Județeană de Cultură din Sibiu. De bază este ideea ca linia mocăniței să treacă, în urma unei decizii guvernamentale, la Consiliul Județean Sibiu, care, la rândul său, să pună mocănița în administrarea consorțiului primăriilor de pe Valea Hârtibaciului. S-ar ajunge astfel, ca un arc peste timp, la momentul din urmă cu un secol, când mocănița tot de autoritățile locale aparținea.

Călătorie în ținutul bisericilor ­fortificate

Să te plimbi cu trenulețul e o expe­riență în sine, iar clienți ar fi destui, de vreme ce județul Sibiu primește 280.000 de turiști în fiecare an, după cum arată statisticile. Câți n-ar vrea să se plimbe și cu mocănița?! - se întreabă retoric oamenii din aceste locuri. Dar nu numai glasul roților de tren ar atrage lumea, pentru că Valea Hârtibaciului mustește de istorie în cele 14 comune locuite altădată de sași, iar urmele lor au rămas adânc întipărite în piatră. Mai ales bisericile fortificate. Dar și cetatea țărănească din orașul Agnita, peste care au trecut deja mai mult de șapte secole. Sau poate că vreți să vizitați una dintre cele mai vechi case din spațiul rural românesc, construită în anul 1508, la Alțâna, renovată nu cu mult timp în urmă. Cine a fost prin satele astea știe despre ce vorbesc. Locuri din care vrei să pleci cât mai târziu. Pentru că la fiecare colț de uliță ori sub streașina fiecărei case mai afli o legendă. Și un glas de om care te îmbie să oprești timpul în loc. Dar, de departe, în gară, se aude șuierul locomotivei. Mocănița trebuie să-și vadă de drum...  

Comentarii

  • Theodor Iliescu

    05 august 2014 16:36

    Am avut placerea - in tinerete - sa calatoresc cu mocanita de pe valea Hartibaciului ...Felicitari celor care isi dedica timpul liber si energia pentru refacerea acestor vestigii - ajunse in paragina in Romania de azi.Le doresc success si sanatate.

    raspunde comentariului
  • MARINA GHEORGHE

    05 august 2014 14:53

    Frumos articol! FELICITARI AUTORULUI!

    raspunde comentariului
anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.