Nu îndemnurile politicienilor care zâmbesc ca dintr-o reclamă la pastă de dinți din panourile electorale ce au împânzit țara („poluând-o“ la concurență cu pet-urile și pungile de plastic) te conving să fii mândru că ești român, ci rarele ocazii în care întâlnești oameni autentici. Oameni care nu-și pun problema dacă e un blestem sau, dimpotrivă, un dar divin să te fi născut prin această parte de lume, ci care pur și simplu sunt români, purtându-și românismul ca pe o „dulce cruce“.
Unul dintre locurile unde încă mai poți găsi astfel de oameni este fără îndoială Săpânța, satul maramureșean devenit faimos datorită Cimitirului Vesel. Epitafurile glumețe de pe crucile albastre create de Stan Ioan Pătraș fac legătura peste secole cu modul în care dacii liberi, trăitori cândva prin aceste locuri, făceau chef la înmormântări sfidând moartea.
Desigur că și săpânțenii suferă la dispariția cuiva drag, dar consideră, așa cum ar trebui să o facă, de altfel, toți creștinii, moartea nu ca pe un sfârșit, ci ca pe o etapă, convinși fiind că veșnicia va fi oricum a noastră, a tuturor.
Artistele din Săpânța
Cel mai bine descoperi Săpânța în zi de sărbătoare. De Sfânta Maria Mare, de pildă, când fiii satului se întorc din Spania, din Italia și din alte țări pe unde muncesc spre a-și întreține familiile rămase acasă. Cel mai important moment al zilei este, desigur, slujba Sfintei Liturghii, prilej cu care, „coconii“ sunt împodobiți ca niște ouă de Paști, iar femeile și bărbații de toate vârstele își pun hainele cele bune, straie populare, de sărbătoare, lăsate de cele mai multe ori moștenire de la o generație la alta.
Mai mult decât atât, însă. La Săpânța nu doar românii participă la slujba din biserică în haine populare sau, mai bine spus, nu doar cei cu cetățenie română se simt la Săpânța români, ci și iubitori ai Maramureșului din alte părți de lume. Cel mai faimos „săpânțean“ este de ani buni un irlandez, Peter Hurley (foto medalion), numit cu drag de săteni „Petrică a lu’ Hurleiu“, cel care a repus Săpânța pe harta culturală a țării și a Europei prin festivalul „Drumul lung spre Cimitirul Vesel“.
Ca și la ediția din 2010, și anul acesta invitat special al evenimentului a fost compozitorul irlandez Shaun Davey, care a compus suita simfonică „Vocile din Cimitirul Vesel“, în care cimpoiul irlandez și-a dat mâna cu epitafurile vesele de pe crucile din Săpânța.
Anul acesta, Shaun Davey a prezentat publicului, venit în număr foarte mare la Săpânța de Sfânta Maria, un nou concert simfonic. Spectacolul a reprezentat o impresionantă desfășurare de forțe. Pe scenă au urcat Symphactory Orchestra, avându-l la pupitru pe dirijorul David Brophy, corul bărbătesc al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu, condus de părintele Sorin Dobre, și Corul de Femei al Bisericii Ortodoxe din Săpânța.
Femeile săpânțene au fost punctul de atracție al serii, căci nu în fiecare zi poți vedea niște femei de la țară care și-au lăsat timp de șase luni gospodăriile în grija soților pentru a se pregăti să cânte într-un concert simfonic. Ele au făcut cu brio față „colegilor“ lor profesioniști și au primit, pe bună dreptate, cele mai multe aplauze.
Shaun Davey s-a îndrăgostit de Corul femeilor din Săpânța încă din 2010, când le-a ascultat pentru prima dată cântând în biserica satului. De atunci, el și-a propus să scrie o simfonie în care doamnele din Săpânța să cânte alături de teologii din Sibiu. Shaun Davey, cel mai faimos compozitor irlandez contemporan, care a avut „tupeul“ să aducă pentru prima dată pe scena Filarmonicii Naționale din Dublin, ca solist, un cimpoier, a dat și de această dată sfoară-n lume și a adunat nu mai puțin de șapte cimpoieri: patru scoțieni, unul irlandez, unul galițian și unul român.
Muzica irlandeză s-a potrivit foarte bine cu versurile românești, fie că acestea proveneau din lirica populară sau din cea cultă. Finalul concertului simfonic a fost pe versurile poeziei lui Eminescu „Dintre sute de catarge“. Întrebându-l de ce a ales tocmai aceste versuri, Shaun Davey ne-a răspuns că tot timpul cât a lucrat în Săpânța i-a fost dor de mare, irlandezii fiind niște oameni ai mării. Iar poemul lui Mihai Eminescu, dedicat vânturilor și valurilor, i s-a părut a fi legătura perfectă dintre Irlanda și Maramureș.
