Ne apropiem de aniversarea celor 80 de ani ai Muzeului Satului din Bucureşti, deschis publicului în ziua de 17 mai 1936. Dar la fel de bine trebuie să ştim că în spatele acestei instituţii se află un concept aplicat încă din 1925 de sociologul Dimitrie Gusti.
Viziunea lui a fost legată de un sat-model, cel amenajat în inima ţării. Mai degrabă un tipar social, satul acesta avea electricitate, canalizare, apă curentă, străzi asfaltate, şcoală, dispensar medical, cămin cultural. Deci toate funcţiunile unei localităţi moderne. Dar şi linii arhitectonice tradiţionale, meşteşuguri, jocuri şi costume populare. Cele două laturi ale vieţii rurale, grija faţă de moştenirea străbunilor şi adaptarea la normele existenţei civilizate, nu se excludeau.
La pas pe uliţele României
Aflat în fruntea unor echipe multidisciplinare, sociologul cercetează 626 de comunităţi din toate provinciile României, timp de 23 de ani. Dar nu se limitează să constate starea, de multe ori jalnică, a vetrelor noastre strămoşeşti, sub aspectul acutei lipse a elementarelor norme de igienă, cultură, civilizaţie. El aduce în atenţia oamenilor soluţii la probleme, iar Muzeul Satului din Bucureşti tocmai asta exprimă, o altă concepţie. Uite cum trebuie să arate satul românesc modern, spune Gusti, în esenţă, conaţionalilor săi.
Mormântul redescoperit
Am purtat zilele trecute o discuţie despre Dimitrie Gusti şi ideile sale cu o mai veche cunoştinţă a mea, directorul de azi al Muzeului Satului, Paula Popoiu. Povesteşte că în anul 2005, când s-a întors la acest muzeu – mai lucrase aici cu mulţi ani în urmă – de data asta fiind numită în funcţia de conducere, a venit la Muzeu o femeie de 90 de ani care se prezintă ca o fostă prietenă a sociologului, din tinereţe, deplângând că toţi l-au uitat pe întemeietorul acestui loc. Dovadă mai bună nu era decât aceea că însuşi mormântul lui din cimitirul Bellu, distrus şi acoperit de bălării, părăsise şi el, parcă, această lume, odată cu amintirea unui suflet nobil. De la acea întâmplare, angajaţii Muzeului Satului scot, an de an, bani din propriul buzunar şi îngrijesc mormântul.
Planuri pentru strămutare
Sociologia a fost o ştiinţă îngropată de comunişti, fiind considerată apanajul burgheziei. Aşa se explică faptul că cel care pusese bazele Şcolii Sociologice din Bucureşti, desfiinţată de regimul roşu, moare în totală uitare, în 1955. Ce să mai spui că în anii `80 a existat intenţia ca Muzeul să fie transferat la Mogoşoaia, pentru că nu dădea bine imaginea tradiţiei româneşti tocmai aici, în nordul Capitalei, pe traseul mai-marilor de la acea vreme. A existat însă o puternică opoziţie din partea muzeografilor, cu atât mai mult cu cât Satul-Muzeu avea notorietate în toată lumea. S-a ajuns până la o scrisoare adresată liderului de la Bucureşti, în care oamenii dedicaţi acestui domeniu şi-au arătat poziţia tranşantă faţă de samavolnicele planuri, în cele din urmă abandonate.
„A cunoaşte ţara e cel mai bun mijloc de a o servi”
Dar să ne întoarcem la trecut, şi în special la modul în care gândea Dimitrie Gusti despre ţara sa, despre satul românesc. „Este timpul să începem munca temeinică de cunoaştere a ţării. Căci a cunoaşte ţara e cel mai bun mijloc de a o servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei”. El merge pe ideea că obştea trebuie cunoscută sub toate aspectele vieţii ei, pentru ca după aceea, în deplină cunoştinţă de cauză, să iei cele mai bune măsuri pentru rezolvarea problemelor pe care le are, aceasta fiind calea spre dezvoltare. Bazele sociologiei se pun la noi încă din 1918, an de renaştere a României, alături de Dimitrie Gusti fiind istoricul Vasile Pârvan şi economistul Virgil Madgearu. Dar mulţi alţi oameni, din diverse domenii, se alătură acestui nou curent, Henri Stahl, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Gheorghe Focşa, ca să dăm câteva exemple.
Echipe multidisciplinare
Gusti pleca într-un sat şi lua cu el echipe care numărau câteva zeci de specialişti. Se făcea o aprofundată cercetare, întinsă pe cel puţin câteva săptămâni, asupra vieţii economice din acea localitate, istoria locului, efectul cadrului natural asupra modului de trai al oamenilor, atitudinea lor faţă de igienă, sentimentele pe care le aveau unii faţă de alţii, ce cred ei despre religie, despre tradiţii, ce mănâncă şi cum îşi procură cele necesare vieţii, normele morale, ce importanţă are pentru ei cartea. Fiind atât de multe planuri de lucru, din echipa de cercetare făceau parte economişti, medici, psihologi, geografi, etnografi, jurişti. Mai erau şi studenţi de la diverse discipline, pentru ei fiind o preţioasă modalitate de a-şi completa învăţătura din manuale.
Schimbarea mentalităţilor
Vizitele de studiu reprezintă şi momentul când în satele noastre apar căminele culturale. Asta, apropo de ceea ce consideră unii în ziua de azi, cum că aceste cămine culturale ar fi fost inventate de comunişti. Căminele culturale devin un focar al transformării satului, în profunzimea lui, care înseamnă, în primul rând, schimbarea mentalităţilor. Oamenii învaţă de la oaspeţii lor, veniţi să le desluşească viaţa, cele mai elementare lucruri care ţin de sănătate, de igienă, de importanţa învăţăturii şi de un cu totul alt mod în care trebuie să arate o localitate rurală. Comunitatea nu rămâne impasibilă în faţa acestor îndemnuri şi aşa se bun bazele şcolilor săteşti, 500 la număr, legate strict de activitatea echipelor lui Gusti. Ţăranii pun umărul la construirea instituţiilor educative şi vor să-şi dea copiii şcoală.
Premieră pe plan mondial
Ca om cu influenţă în stat – vedem în biografia sa, între altele, că a fost ministru al Învăţământului, preşedinte al Academiei Române, profesor universitar – Dimitrie Gusti este iniţatorul unei legi, a Serviciului Social, adoptată în 1939, considerată a fi o premieră pe plan mondial, intelectualii fiind trimişi la sate, într-un stagiu obligatoriu, pentru a se implica în ridicarea socială şi culturală a comunităţilor. Era o lege „în folosul cunoaşterii şi înălţării patriei”. Astfel e chemată intelectualitatea să fie motorul transformărilor din mediul rural. Gusti este citat în cărţile de specialitate ca omul care, pentru prima oară în lume, “îmbină cercetarea sociologică cu practica şi cu pedagogia socială”.
Sprijin din partea lui Carol al II-lea
A fost nevoie de numai o jumătate de an pentru ca Muzeul Satului să fie construit aşa cum l-a dorit Dimitrie Gusti. O întreprindere susţinută de Fundaţia Culturală Regală şi de însuşi Regele Carol al II-lea. Suveranul vine de mai multe ori pe şantier, inspectând stadiul lucrărilor. Au fost transferate atunci, din diverse colţuri ale ţării, 29 de gospodării care, prin autenticitatea lor, reprezentau o serie de zone etnografice. „Acest sat ciudat, alăcătuit din toate satele României”, îl prezenta Gusti la deshiderea publică din 17 mai 1936. Dar era numai începutul planurilor sale. Viitorul însă nu ţine cu el.
Munca de-o viaţă transportată cu camionul
Ajungem la un cu totul alt capitol, cel în care comunismul pune stăpânire pe România. Şi imaginea cea mai edificatoare despre transformările radicale care se petrec atunci este legată de arhiva fostului Institut Sociologic. Rapoarte de cercetare încărcate în camion şi duse, de-a valma, la Muzeul Satului, depozitate într-o casă de aici. Era un fel de a spune, al noului regim, că tot ce se acumulase în acele studii, din 1923 până în 1948, nu mai reprezenta nimic pentru puterea de sorginte sovietică. Satul din planurile lui Gusti era sortit să rămână doar la stadiul de muzeu. S-a văzut, după aceea, prigoana instaurată de comunişti asupra ţăranilor, intenţia de a distruge cu totul nu numai satul, ci în special ideea de comunitate, de rădăcini ale vetrei. Un fenomen care continuă, din păcate, sub alte forme, nu mai puţin nocive, şi azi.
Satul Nou
Satul-muzeu se extinde cu timpul, azi având o suprafaţă de 15 hectare şi un număr de 370 de monumente, atât construcţiile, cât şi anexele. La rândul lor, depozitele conţin 60.000 de obiecte care atestă viaţa şi inventivitatea ţăranului român. Suntem la ceas aniversar, dar transformările continuă şi Satul Nou, proiect demarat în 2007, va fi inaugurat pe 17 mai 2016. Vom avea ocazia să vedem, în zona de sud a vechiului Muzeu, pe o suprafaţă de 3,5 hectare, elemente inedite ale lumii săteşti, clădirile cu utilitate publică. De pildă, ceea ce a fost cândva Hanul Galben din mahalaua Filantropia. Alt spaţiu important este Prăznicarul, unde se aduna toată suflarea satului cu ocazia marilor sărbători de peste an. Apoi construcţii care au rădăcini în cultura minorităţilor din România. Dar şi un canton de drum. Aud despre o şcoală mică, din piatră, care va fi adusă din zona Buzăului, construită pe vremea lui Spiru Haret. Va poposi aici şi o biserică de zid, din judeţul Argeş.
Ce facem de acum încolo?
A fost cândva un vis, al unui om, care a căutat o nouă cale de a oferi lumii rurale un viitor, prin modernizarea ei. Muzeul pe care l-a făcut a fost doar un mijloc de a întruchipa această speranţă. Mă uit la statisticile actuale, 500.000 de vizitatori călcând în fiecare an pragul Muzeului Satului din Capitală. Mai ştiu şi alte cifre, ale Institutului Naţional de Statistică, anume că peste 500.000 de români de la oraş s-au mutat definitiv la ţară, în ultimii 15 ani. Nu în ultimul rând, trebuie amintit că România e văzută ca ultima ţară din Europa care încă mai are gospodării tradiţionale. Dincolo de ceea ce scrie în catastife, rămâne realitatea dură. Prin multe cătune am mers, de-a lungul anilor, şi am văzut lacrimi în loc de speranţă, noroiul şi praful desenând drumurile, ziduri părăsite acolo unde ar fi trebuit să fie şcoli şi dispensare, kitsch-ul punând stăpânire pe autenticitate. Observând ce se întâmplă azi, probabil că Dimitrie Gusti ar încerca un amestec de bucurie şi tristeţe. Satul lui, model, construit în inima Bucureştiului cu 80 de ani în urmă, e încă în picioare, ba chiar s-a dezvoltat, graţie unor oameni dedicaţi muncii lor. Dar, cum ieşi din muzeu, dai de o cu totul altă lume, total diferită de ceea ce a sperat marele nostru sociolog să fie…
