Dedic aceste texte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
Pe bordul mașinii care în mod neoficial face pe taxiul, un Buda auriu stă bine lipit, pentr a-l identifica pe șofer cu grupul etnic majoritar al Chinei. De la gara din Turfan până în centrul orașului e aproape o oră de mers pe autostradă, iar mușteriii sunt împărțiți rapid între taximetriști. Niciodată o mașină nu ia un singur călător, fiindcă ar fi prea scumpă cursa și toată lumea ar merge cu autocarele. Am fost înghesuită cu tot cu ruxacul meu uriaș în spate, lângă două femei care se uitau curioase la mine. Singura modalitate de a răspunde privirilor de toate felurile e să zâmbești.
Budismul afișat al șoferului într-un oraș în care 80 la sută din locuitori sunt musulmani nu este un gest curajos sau pios, ci mai degrabă unul de superioritate al rasei mai bine situate, al majorității Han, care conduce China dintotdeauna. Liderii Partidului Comunist Chinez au fost și sunt toți reprezentanți ai acestei etnii, iar idealul colonizării celor două regiuni rebele Xianjing și Tibet este mai actual ca niciodată.
Turfan se află în Xinjiang, cea de-a doua regiune autonomă chineză care, după Tibet, dă bătăi de cap Beijingului. În centrul Turfan-ului, la aproape fiecare colț de stradă stă câte o dubă neagră cu girofarul pornit și cu polițiști bine înarmați. În fața uneia din ele un panou, tot negru, pe care scrie în chineză și în engleză, fără nici un ocol: “antiriot police”. În timp ce fac poze, de la oarecare depărtare, unul dintre cei din mașină vine și-mi ia aparatul. “Nu scrie fotografiatul interzis”, încerc eu să glumesc, dar lui nu-i arde de glume și mă împinge spre dubă. Protestez jovial încercând să-I conving că n-am încălcat legea. În fine, mă pune să-i arăt pozele și să le șterg pe cele cu echipajul împotriva revoltelor, ceea ce și fac sub atenta lui supraveghere. La despărțire îmi zâmbește prietenește, ca și cum mi-a făcut un serviciu.
Bazarul, dubele de poliție și mașinile cu muzicanți umplu micul oraș. Muzicanții sunt pentru nunți: fiecare convoi de nuntă are în față o mașină cu trei toboșari și un trompetist. Cele mai sofisticate au și acordeonist. Polițiștii sunt pentru a veghea “să nu se strângă mai mult de cinci oameni la un loc, dacă nu-i ospăț”, aflu de la taximetristul care m-a dus să văd Grotele celor 1000 de Buda de la Bezeklik. Cu mult înainte de a fi musulamană, mica oază de pe Drumul Mătăsii, fusese budistă. Abia la sfârșitul secolului al 14-lea , Turfan-ul a fost forțat să treacă la islamism, în încercarea urmașilor lui Ginghiz Han de a prelua controlul asupra Drumului Mătăsii.
La 45 de kilometri spre est Grotele de la Bezeklik i-au adăpostit pe călugării budiști până spre finele secolului al 11-lea. În plin deșert, trecând prin canioane uscate și portocalii, călugării și-au găsit aici o mică oază: grotele în care locuiau se află în pereții canionului, pe tavanul fiecăreia fiind picturi vechi cu atât de multe ipostaze ale lui Buda, încât locului i s-a spus Grotele celor 1000 de Buda. Jos la baza muntelui uscat, ca de nisip, confundându-se de departe cu o dună de nisip se află o suprafață mică plină de verdeață: un izvor care are suficientă apă pentru a cultiva un petic înghesuit te pământ înconjurat de sălcii.
Cuvântul uigur “Bezeklik” înseamnă “un loc pictat”, dar pereții decorați cu diversele fețe ale lui Buda în urmă cu 1000 de ani au stat ascunși în nisip pănă la începutul secolului trecut când exploratorul german Albert le Coq i-a scos la suprafață. Toate documentele găsite aici, multe dintre sculpturile și picturile de pe pereți au fost luate de diversele exepdiții germane, japoneze și birtanice care au trecut pe-aici. Cei mai bine păstrați pereți pictați au fost duși de Albert le Coq la Muzeul din Berlin, unde au fost distruse definitiv în bombardamentele din cel de-al Doilea Război Mondial.
Cum s-a întors Turfan pe Drumul Mătăsii: la fel ca acum 2000 de ani
În curtea Moscheii din Turfan cu vechiul minaret din 1777, kazahul Yale vrea să-mi arate splenodarea musulmană a locului și să-mi facă poze în fiecare loc semnificativ din punctul lui de vedere. Primul popas pentru înțelegerea tradițiilor se află chiar lângă moschee, unde în jurul unui ring improvizat, 20-30 de musulmani fac pariuri în timp ce urmăresc o luptă între cocoși. Cele două galinacee nu mai au aproape de loc pene, în vreme ce pe aleea largă spre minaret se relaxează un al treilea cocoș, care va intra în luptă deîndată ce va fi declarat câștigătorul dintre primii doi.
Yale a venit la Turfan să-și găsească rădăcinile. Aici s-au stabilit acum mai bine de o sută de ani străbunicii lui, care erau mari comercianți și țineau în bazar un magazin mare de covoare prețioase aduse din toate locurile cu ștaif ale Asieie Centrale. Chiar înainte ca Mao să închidă Bazarele de pe Drumul Mătăsii, bunicii lui s-au refugiat în stepele kazahe, crezând că va fi mai simplu sub ruși, decât sub chinezi. Acum Yale, care este absolvent de economie ar vrea să reia îndeletnicirile tradiționale ale strămoșilor lui. Nu aici la Turfan vrea să-și facă “baza”, dar viitoarea lui rețea va avea noduri peste tot pe Drumul Mătăsii. “Rareori comerțul pe această rută ducea un produs din China până la Marea Mediterană sau la Marea Neagră, de cele mai multe ori negustorul cumpăra mătase și ceai în China, le ducea până la Samrkand, unde le vindea și cumpăra în schimb pietre prețioase și vin, pe care le ducea în altă parte și le vindea”. “Ceea ce contează pentru comerțul nostru mic sunt granițele libere, taxele mici de trecere și bacșișurile suportabile”.
Ceea ce vrea să spună Yale este că statele din această zonă trebuie să se înțeleagă între ele pentru ca bunurile să circule, numai că degeaba se înțeleg China și Kakhstanul, dacă între Kîrgîstan și Tajikistan nu e liniște și nu știi când poți trece marfa și când nu.
În Bazar mi-a arătat cât de diferite sunt covoarele făcute în Afganistan, față de cele aduse de la Buhara sau față de cele care se mai fac aici în zonă. Bazarul de duminică e plin de negustori care vând pepeni aduși din Hami, ananas de lângă Kashgar, nuci și migdale locale, dar și stofe, mătăsuri, cupoane strălucitoare roze sau albastre din care vor fi croite haine tradiționale pentru femeile musulmane și care au venit tocmai de la Istanbul.
Mai în spate se vânf găini, înghesuite în cuști unele peste altele și oi, care-și așteaptă rândul la tăiat, ouă în cantități uluitoare zac în soare și într-o înghesuială incredibilă pe o trabă în centrul aleii centrale a bazaraului doi bărbați toacă, fierb, frig, fac multe feluri de mâncare, fără să aibă nevoie de apă curentă. În fața lor tejgheaua e plină de pofticioși care sorb sosurile și-și învârt bețișoarele cu dexteritate.
Yale mă instruiește să nu mănânc nimic în Bazar, fiindcă nu am același tip de anticorpi ca localnicii și mă grăbește la o nuntă, unde nu cunosc pe nimeni. Mireasa, pare de departe îmbrăcată ca orice occidentală în rochie albă de zână, dar mai aproape se văd culorile tradiționale, iar mirele poartă tichia musulmană, la fel ca domnișorii de onoare. Nunta seamănă cu cele pe care le-am văzut din mers în satle din Valea Vinului, unde taximetristul m-a dus să-I văd familia.
Stateau toți la televizor pe acel pat uriaș, care este de fapt un postament, care ocupă treisferturi din încăpere. În acest fel iarna îi protejează de frig, iar vara de cald. Aici mănâncă, aici dorm, aici își petrec timpul când sunt acasă. În fața fiecărei porți există de asemena un astfel de pat, pe care familia stă turcește și bea ceai pe înserat, privind viața satului. În spatele porților mari, ca de cetate, pe culoarul care se formează între principalele dependințe ale casei, mai există un astfel de postament, folosit uneori chiar pentru somn în după-amiezile fierbinți, când aici este răcoare.
Citește și:
15 mii de km în 80 de zile. Singură pe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – II. București-Beijing via Moscova sau despre permanența Rusiei
Singură pe Drumul Mătăsii – IV. Beijing: cum am fost păcălită și cu cine va fi înlocuit Mao
Singură pe Drumul Mătăsii – V. Xi’an, locul unde începe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – VI. Xi’an – locul unde taximetriștii pe scuter te duc unde vor ei
Singură pe Drumul Mătăsii – VII. Împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept
Singură pe Drumul Mătăsii – VIII. De ce este Galben Fluviul Galben
Singură pe Drumul Mătăsii – IX. Wuwei: De ce au devenit comuniștii confucianiști
Singură pe Drumul Mătăsii – XI. Noul Drum al Mătăsii este un drum al autocrațiilor. Hami
***
România liberă vă prezintă, în serial, notele de călătorie ale Sabinei Fati.
O călătorie solitară în care Sabina Fati străbate ținuturi îndepărtate, traversând marginea Deșertului Gobi, Munții Pamir și Thian Shan, Asia Centrală și Deșertul Karakum, Iran, Azerbaidjan până la Marea Negră, în total aproape 15.000 de km. Un proiect Black Sea Trust susținut de Radio Europa Liberă și Freedom House România.
