Dedic aceste texte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
Kashgar pare să fie la capătul lumii, dar e în mijlocul Asiei Centrale: o oază aflată pe Drumul Mătăsii pentru care s-au bătut de-a lungul timpului tibetanii, chinezii, turcii și uigurii. Acum este unul dintre capetele de pod ale Chinei spre Asia Centrală, dar în același timp un pariu pentru Beijing de schimbare a proporției majoritate-minoritate, într-un oraș în care uigurii, care sunt o populație turcică, reprezintă 80 la sută din totalul locuitorilor.
“60.000 de yuani (circa 10.000 de dolari) primește anual un chinez care se mută în Kashgar plus un apartament gratis. Gandeste-te ca o familie cu trei membri va avea annual 30.000 de dolari” îmi povestește Nanut, un om de afaceri local, cu care m-am întâlnit în fața Moscheii Aidkah, care domină orașul vechi. Dimineața la ora 10 nu e aproape nimeni în piața din fața marii moschei construită în 1442, dar refăcută de mai multe ori între timp. “Mai târziu, pentru că vinerea este zi de sărbătoare, se vor înghesui înăuntru aproape 20 de mii de oameni” spune Nanut, uitându-se admirativ la uriașa construcție.
“Orice chinez care vrea să se mute în Kashgar primește fără să facă nimic altceva 60.000 de yuani, trebuie doar să stea aici, poate să nici nu muncească, dar dacă vrea să muncească își găsește în primele 24 de ore în care ajunge aici”, reia discuția interlocutorul meu. “În schimb șomajul în rândul uigurilor este din ce în ce mai mare, iar de întreaga dezvoltare a orașului beneficiază doar chinezii, e normal să fim nemulțumiți”.
Nanut crede că nu există nici o soluție la situația lor, fiindcă “nimeni” nu-i poate ajuta. Cei din țările fostei URSS, Kîrgîstan, Kazakhstan, Uzbekistan, Tadjikistan îi privesc cu simpatie pe uiguri, fiindcă sunt înrudiți și fiindcă sunt musulmani, “e vorba despre oamenii simpli” mă lămurește amicul meu, adăugând că “liderii politici ai acestora au nevoie de banii și ajutorul Beijingului și nu vor ține niciodată partea uigurilor asupriți”. Nanut crede că “toți au nevoie de banii chinezilor, chiar și americanii, care nu mai zic nimic de ceea ce se întâmplă aici”.
Primul lui exemplu este de anul trecut când poliția a omorât doi oameni “chiar în fața hotelului în care stai”. Autoritățile au spus că cei doi i-au atacat pe polițiști, “dar astfel morți apar tot timpul și nici nu mai știm numărul lor” spune Nanut uitându-se în jur ca nu cumva să-l fi auzit cineva. “Suntem urmăriți peste tot, ne este frică tot timpul pentru noi, dar mai ales pentru copiii noștri. O vecină a murit acum câteva luni în timpul unei operații, în care doctorii au fost obligați să-i facă avort, deși era în luna a șaptea. Înainte de asta poliția a pus-o să semneze că e de acord”, mărturisește Nanut.
“Nimănui nu-i mai pasă de noi, iar China ne va zdrobi, fiindcă singuri nu putem rezista”, mai spune el în timp ce ocoleam pentru a doua oară orașul vechi cu casele galben-pământii, lipite unele de altele, aproape fiecare având la parter un mic magazin, o stomatologie, un cabinet de medicină tradițională, o frizerie sau un restaurant.
“Marele joc” (The Great Game) nu s-a terminat, “doar și-a schimbat personajele”, continuă Nanut, conducându-mă spre fostul consulat al Rusiei la Kashgar și apoi mai departe la mai puțin de 2 km la consulatul britanic, ambele transformate în hoteluri încă de pe vremea lui Mao. În secolul al 19-lea, Kashgarul era locul de unde se conducea “marele joc” dintre imperiul Țarist și cel Britanic pentru controlul Xinjiangului, actuala Regiune Uigura Autonomă din China, dar și a Asiei Centrale, în spațiul cuprins astăzi între Tajikistan, Kîrîstan și Uzbekistan. Reprezentanții celor două mari puteri se spionau reciproc și încercau să se păcălească unii pe alții, în vreme ce China era prea ocupată cu problemele ei interne.
Astăzi Moscova continuă de pe poziții de forță “marel joc”, iar Beijingul este partenerul său principal. În plus China oferă ajutoare economice și investiții statelor din Centrul Asiai, în schimbul susținerii politicii sale în zonă, inclusiv politica împotriva uigurilor. Statele Unite care o vreme au continuat vechea ofensivă britanică, par să se retragă din zonă, odată cu plecarea militarilor din Afganistan, dar în același timp nu ar vrea să-i lase doar pe chinezi și pe ruși să stăpânească aceste locuri.
Marele Bazar de Duminică și cel mai mare Mao din China
Eșarfa cu model albastru persan despre care vânzătorul spune că ar fi țesută manual din lână de cămilă costă 700 de yuani. Prețul e afișat mare, dar după ce am negociat înainte o altă eșarfă la care am renunțat, i-am spus celui care mi-a făcut prezentarea că o cumpăr dacă mi-o dă mai ieftin. 550 este prețul lui, dar pentru mine e prea mult așa că aștept să mai scadă. 475 e limita. Îi spun că e foarte frumoasă, dar că nu pot să-i dau mai mult de 100. Râde. Dau să plec, dar mă strigă și vrea să-mi vândă două, de calități foarte diferite cu 350. Nu vreau decât una, zic. În cele din urmă, aproape scârbit mi-o dă pe 100 de yuani.
La Bazarul de Duminică din Kashgar vin săptămânal peste 150.000 de oameni, îmi și toate prețurile sunt mai mici decât cele afișate sau decât cele de la care pornește târguiala. Cele mai frumoase sunt carpetele și eșarfele, dar poți găsi aici cupoane de mătase în modele nemaivăzute, cuverturi din păr de cămilă, haine de blană de toate felurile, aduse din Tajikistan, unde foarte rar poate fi prins chiar și leopardul argintiu, dar de unde sunt aduse haine din vulpe sau nutrie, căciuli rusești, covoare afgane și iraniene, rochii turcești și materiale pentru hainele musulmanelor, jadul cel mai prețios din Khotan, o altă oază mai la sud de Kashgar.
Bazarele din Vestul Chinei au fost primele care au redeschis Drumul Mătăsii, dar mărfurile vin greu, iar oamenii nu pot circula liber. Un ghid care se ocupa de gurp de francezi și cu care m-am împrietenit mi-a povestit că el nici nu poate avea pașaport și că singurul loc în care poate merge este în orașele pakistaneze din apropierea graniței. “Sunt prea multe frontiere între Turcia și China, odinioară când Drumul Mătăsii funcționa era o singură mare putere care controla această rută, cel mult două” spune Abdurahman, profesor de istorie și ghid pe care l-am întâlnit din întâmplare la hotel și l-am rugat să vorbească la telefon în chineză cu șoferul care urma să mă ducă în Pasul Torugart la 3700 de metri, acolo unde este granița cu Kîrgîstanul.
“Vreme de 2000 de ani Kashgar a fost cea mai mare piață de pe Drumul Mătăsii. Pe aici treceau caravane cu câte 1000 de cămile fiecare transportând pietre prețioase, mirodenii, cărți, lână, mătase între Marea Neagră și Xi’an, pe atunci capitala Imperiului Chinez”, continuă Abdurahman, “dar acum orașul nu mai este nici la fel de prosper, nici la fel de cosmopolit”. Totuși în Kashgar majoritatea firmelor sunt scrise în trei limbi, arabă, chineză și engleză, iar tinerii mai ales învață engleză din filmele americane, fiindcă că la școlile din Vestul Chinei nu se mai predă, o întoarcere în timp spre epoca lui Mao, a cărui statuie domină partea nouă a orașului, înaltă de aproape 40 de metri.
Corpul femeii aparține statului chinez și de ce e bine să bei apa fiartă
Are pantofi roșii de lac, nu foarte înalți, dar extrem de eleganți, chador vișiniu (rochie lungă și largă purtată de femeile musulmane atunci când ies pe stradă) și fața acoperită complet de un voal de culoarea pantofilor. Pare să fie o femeie extrem de cochetă după calitatea hainelor pe care le poartă, tânără și dintr-o familie cu dare de mână.
De ce-ar vrea o femeie tânără să-se ascundă total sub haine, într-o țară, în care are libertatea să aleagă orice altă îmbrăcăminte? “Pentru că de fapt nu are la îndemână celelalte libertăți: nu poate avea câți copii vrea, deci nu poate dispune de propriul ei corp, care aparține statului chinez nu ei. În plus, la fel ca noi ceilalți uiguri sunt marginalizate, nu-și găsesc de lucru la nivelul educației lor, când își găsesc sunt prost plătite, școlile de aici sunt mai proaste decât cele din alte regiuni.
Țara chiar dacă este prosperă și capitalistă, continuă să fie închisă în mare parte: internetul nu e complet liber, serviciciile secrete ne ascultă convorbirile și ne urmăresc mesajele, presa e sub control total, ziariștii străini nu sunt lăsați peste tot și în general lumea nu știe exact ce se întâmplă cu noi” enumeră Abdurahman, profesorul de istorie devenit ghid, nemulțumirile femeilor și bărbaților uiguri, sorbind din apa fierbinte comandată la restaurantul hotelului.
“E apă de la robinet fiartă și face bine la gât și la stomac, în plus nu costă ca apa plată, așa m-a învățat un doctor care practică medicina tradițională uigură. Bem apă fiartă mai ales iarna când e frig, fiindcă pot fi și minus 20 de grade Celsius. Uneori e mai bună decât orice altceva, pentru că, de exemplu, nu te deshidratează, ca ceaiul verde și cel negru, dar în același timp te încălzește iarna și te răcorește vara, elimină din intestine rămășițele nedigerate și face bine la gât”.
Pe stradă am văzut femei care își acoperă total fața cu o bucată mare de tricot maro, destul de groasă pentru aerul fierbinte al Deșertului Taklamakan, care învăluie Kashgarul. Materialul e aproape mat, după cum l-am încercat și pipăit în Bazarul de Duminică, dar femeile “își exprimă în acest fel revolta față de sistem” crede Abdurahman. Guvernul le-a cerut femeilor să nu-și mai acopere de loc capul, dar multe dintre ele își pun batic, la fel cum bărbații poartă tradiționala tichie, doar pentru a-și arăta apartenența etnică. Fenomenul alunecă spre extremism, însă, de ambele părți: cu cât Beijingul devine mai dur, cu atât mai mulți uiguri tind să devină mai radicali.
Zilele acestea au fost reținute de poliție 25 de femei uigure și liceene pentru că purtau batic în Alaqagha, la sud de Kashgar. Bărbații din localitate s-au revoltat la rândul lor de această măsură exagerată a autorităților, iar protestul s-a încheiat cu moartea a două persoane, împușcate de poliție. În timp ce grupările islamiste folosesc bombele pentru a atrage lumii atenția asupra nedreptăților din Turkestan, cum le place lor să spună, guvernul chinez își întărește prezența în această regiune și schimbă tot mai mult regulile în favoarea majorității Han și în detrimentul uigurilor.
Citește și:
15 mii de km în 80 de zile. Singură pe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – II. București-Beijing via Moscova sau despre permanența Rusiei
Singură pe Drumul Mătăsii – IV. Beijing: cum am fost păcălită și cu cine va fi înlocuit Mao
Singură pe Drumul Mătăsii – V. Xi’an, locul unde începe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – VI. Xi’an – locul unde taximetriștii pe scuter te duc unde vor ei
Singură pe Drumul Mătăsii – VII. Împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept
Singură pe Drumul Mătăsii – VIII. De ce este Galben Fluviul Galben
Singură pe Drumul Mătăsii – IX. Wuwei: De ce au devenit comuniștii confucianiști
Singură pe Drumul Mătăsii – XI. Noul Drum al Mătăsii este un drum al autocrațiilor. Hami
Singură pe Drumul Mătăsii – XII. Turfan: Dubele negre de poliție și Grotele celor 1000 de Buda
Singură pe Drumul Mătăsii – XIII. Urumqi, un oraș sub asediu sau moartea vine pe Drumul Mătăsii
***
România liberă vă prezintă, în serial, notele de călătorie ale Sabinei Fati.
O călătorie solitară în care Sabina Fati străbate ținuturi îndepărtate, traversând marginea Deșertului Gobi, Munții Pamir și Thian Shan, Asia Centrală și Deșertul Karakum, Iran, Azerbaidjan până la Marea Negră, în total aproape 15.000 de km. Un proiect Black Sea Trust susținut de Radio Europa Liberă și Freedom House România.
