Dedic aceste texte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
Despre tradiția paravanelor și de ce decupează polițiștii chinezi hărțile
A trebuit să stau trei zile în Kashgar pentru a aștepta ziua de luni, în care se deschide granița cu Kîrgîstanul din pasul Torugart aflat la 3700 de metri, în Masivul Thian Shan. Chinezii închid fronitera la sfârșitul săptămânii, în zilele de sărbătoare, când e vreme rea sau când li se pare lor că e vreme rea. Până la graniță există trei controale diferite, prin care autoritățile chineze vor să verifice dacă nu scoți ceva valoros din țară. De pildă unui australian, pe care l-am întâlnit la Bishkek, un polițist chinez care i-a întors rucsacul cu fundul în sus înainte de Torugart, i-a găsit o hartă a Chinei, a deschis-o și, nervos că Taiwanul nu aparținea țării lui pe acea hartă, a căutat o foarfecă și l-a decupat pur și simplu: Taiwanul ori este al Chinei, ori mai bine să nu fie de loc.
La primul punct de frontieră toate bagajele trec prin aparate de verificare ca în aeroport, iar pașapoartele sunt scanate și atent răsfoite. La al doilea punct de verificare atenția este mai mult asupra actelor, iar la al treilea am văzut multe geamantane și genți răscolite sub privirile nervoase ale posesorilor. Camioanele, care așteaptă în cozi kilometrice, au parte aproape de același regim și pierd oricum foarte mult timp așteptând. Controlul are loc și în sens invers, chiar mai dur, decât spre Kîrgîstan, pentru a încerca să oprească intrarea drogurilor în China dinspre Afganistan, iar așteptarea poate dura ore întregi sau chiar zile, după cum spunea un șofer din zonă.
Străinii nu pot trece, potrivit legii, granița prin Torugart. Dar legea are excepții, așa că agențiile de turism agreate de autorități pot obține contra cost un permis special, iar în pachet intră obligatoriu și transportul, calculat de cel puțin 50 de ori mai mult decât prețul unui bilet cu autobuzul local, care traversează frontiera.
Aici, ca în toată Asia Centrală mita, oficializată în formula chineză sub masca diferitelor taxe percepute pentru cei ce intră sau iasă din țară prin Torugart și alte granițe difcile, sau mita subînțeleasă la celelate frontiere din regiune este o practică tradițională. Nanaivandak, negustorul care face comerț pe Drumul Mătăsii în perioada 730-751, din istoriile scrise de Susan Whitfield în “Life Along The Silk Road” (1999) știe întotdeauna cât sau ce să le dea vameșilor de care trebuie să treacă, peste sumele oficiale pe care le plătește. În călătoriile lui de la Samarkand (azi în Uzbekistan) spre Changan (astăzi Xi’an din China) și retur Nanaivandak nu se împiedică de lăcomia diferitelor autorități, de drumul dificil care traversează Thian Shan la peste 3000 de metri și nici nu se teme de bandele de hoți care mișună pe drumul caravanelor, este doar prevăzător și încearcă de fiecare dată să se oprească într-un oraș pe care nu l-a văzut.
Negustoria lui e o aventură permanentă, dar bine planificată. Pentru a intra în China cu baloturile sale de lână, cu pietrele prețioase și cu jadul din bagaje trebuia să dea un “bacșiș considerabil”, dar odată ajuns acolo știa să se bucure de “noodles-ul picant, de vinul făcut din țâța iepei, strugurii cei mai dulci, crescuți în oazele Deșertului Gobi și de dansatoare (…) care miroseau a iasomie”. În restaurantele chinezești comanda separeurile luxoase, pe care le caută și astăzi oamenii de afaceri, pentru a se bucura în intimitate de mâncare, vin și femei. Ceainăriile și restaurantele din China folosesc și astăzi aceste separeuri, fie ca sunt prevăzute din construcție, fie că încăperile largi se compartimentează prin panouri glisante sau în cel mai rău caz prin paravane.
O întreagă civilizație s-a format la umbra acestor paravane, care au marcat istoria politică a Chinei. În spatele lor împărații galbeni și-au eliminat adversarii, și-au sedus concubinele și au gândit strategiile de apărare și de atac ale țării. Partidul Comunist Chinez continuă și astăzi tradiția paravanelor, în spatele cărora ascund ororile unei dictaturi capitaliste și luminate. După aceste paravane dispar uigurii răzvrătiți, pe care familiile lor nu-I mai văd nicioadată, femeile obligate să facă avorturi în luna a șaptea sau chiar a noua, oamenii care nu se aliniază, care vociferează fără voie, care vor altceva decât partidul. Și tot în spatele paravanelor își ascund liderii chinezi averile, afacerile și complicatele rețele de corupție.
Dacă ar putea i-ar ascunde și pe ziariștii străini asupra cărora fac presiuni de câte ori află că nu scriu lucruri pozitive. Au încercat în 2013 să-l convingă prin metode variate pe Marc Saikali, de la France 24 să renunțe la documentarul “Șapte zile în Tibet”, celor de la NewYork Times și de la Bloomberg le-au cerut să scoată investigațiile despre bogăția lui Xi Jinping, încă înainte ca acesta să ajungă președintele țării. Și pentru ca imaginea Chinei să fie bine propagată, toți corespondenții occidentali din China sunt obligați să facă un interviu anual cu ministrul de Externe de la Beijing, înainte de a li se reînoi acreditările.
Kîrgîstan: Țara celor 10 dolari, la ce e bun laptele de iapă și cât de frig e într-o iurtă
“Putin a devenit preferatul nostru în Bishkek după ce a recuperat Crimeea” îmi povestește Viktor, care are 24 de ani, a terminat limbi străine, a lucrat ca DJ în Egipt în perioada “Primăverii arabe” și își petrece tot sezonul “cald” de anul acesta, adică din mai până în septembrie la campingul de iurte, al părinților, unde m-am oprit pentru o noapte înainte de drumul lung de o zi întreagă până la Bishkek. Crede că laptele de iapă îi va rezolva problemele gastrice fiindcă aici în Asia Centrală este considerat aproape un panaceu: de la ciroze la cancer, laptele de iapă face minuni și-ți poate asigura tinerețe fără bătrânețe, dacă bei în fiecare zi măcar un pahar.
Din toamnă, însă, va lucra pentru Liniile Aeriene Chineze, unde a fost selectat după ce și-a trimis CV-ul și o poză. Angajatorii voiau neapărat pe cineva cu trăsături europene, iar Viktor, deși aparține etniei tătare, este blond cu ochii albaștri. Iurtele familiei se află în apropiere de Tash Rabat, o construcție din piatră făcută în secolul 10 și folosită la început ca mănăstire, iar apoi ca loc de reapus pentru caravanele care traversau Drumul Mătăsii. O legendă din zonă spune că inițial ar fi fost vorba despre o fortăreață și că un han local, care avea doi fii, pentru a decide cine va conduce mai departe comunitatea, i-a întrebat pe cei doi ce planuri au: primul a spus că va construi școli și va dezvolta agricultura, în vreme ce al doilea a promis o armată bine pregătită și o fortăreață. “Tash Rabat demonstrează ambiția și dorința kîrgîzilor de libertate” îmi explică Vktor, arătându-mi foarte departe, pe unul dintre vârfurile Thian Shan, o stâncă sub formă de șoim, unul dintre simblourile kîrgîze, alături de soarele cu 40 de raze, care aduce aminte de cele 40 de triburi unificate pentru a izbândi împotriva mongolilor din legenda lui Manas, eroul salvator al kîgîzilor.
Poemul epic Manas are un milion de versuri și 60 de versiuni, iar Viktor este de părere că face cât “toate catedralele europene la un loc”. Pentru el, însă, nu Kîgîstan e centrul lumii, ci Rusia, care a luat sub aripa ei protectoare această țară mică: “după o revoluție americană, care nu ne-a adus nimic bun, am avut una rusească”. El crede că americanii au fost autorii Revoluției Lalelelor din martie 2005, când opoziția l-a contestat pe Askar Akaev, primul președinte post-sovietic al Kîrgîstanului, după alegerile generale în care puterea obținuse 75 din cele 81 de mandate parlamentare.
Mulți kîrgîzi, inclusiv jurnaliști serioși de la Bishkek, spun că această Revoluție a Lalelelor, ar fi fost gândită și susținută de americani, dar nu există nici un fel de dovezi în acest sens. Denumirea a fost dată chiar de viitoarea victimă a mișcării protestatare, Askar Akaev, care crezut inițial că “nici un fel de revoluție colorată nu va avea loc în Kârgâstan”, nici de “mătase”, nici “roză”, nici “portocalie”, nici a “narciselor” sau a “lalelor”. În locul lui Akaev, fost președinte al Academiei Ștințifiice din Bishkek și deputat în Sovietul Suprem al URSS, perceput inițial ca liberal, care spunea că “revoluția econimică nu a fost făcută de Karl Marx, ci de Adam Smith” a venit Kurmanbek Bakiev.
Inițial un liberal pro-occidental. Mai târziu, însă, Bakiev a și-a însutit averea pe spezele kîrgîzilor și și-a angajat o parte din familie în propriul aparat. Unul dintre frații lui a fost șeful gărzii prezidențiale, altul a devenit ambasador în Germania, iar un al treilea consilier la ambasada kîrgîză din China. Fiii lui au fost deasemenea aduși în intimitatea puterii, unul dintre el a devenit șeful Agenției Centrale pentru Dezvoltare, Investiții și Invoații, în vreme ce al doilea a ajuns în conducerea Serviciului Național de Securitate. Acest model atât de comun în statele Asiei Centrale nu a rezistat însă în Kîrgîstan, iar în 2010, la doar un an după ce Bakiev venit la putere ca urmare a Revoluției Lalelelor, a fost dat jos în urma unei contrarevoluții , care ar fi fost sprijinită de Rusia și pregătită din timp de mass-media locală, aflată la rândul ei, mai mult sau mai puțin direct în mâinile Moscovei.
În vreme ce mama lui îmi toarnă ceai fierbinte de cimbrișor dintr-un ceainic afumat de tablă emailată, Viktor continuă să-mi explice că americanii nu au reușit să facă nimic bun în Kîrgîstan și că singura speranță care le-a rămas e Rusia. El știe exact cât de puternic este Vladimir Putin de la un prieten de-al lui care are grad în armata rusă și care deși e etnic german iubește cu pasiune Rusia: “poate reface URSS. Acum e momentul, pentru că majoritatea oamenilor de-aici au înțeles cât de puternic e după ce a recuperat Crimeea. Fără Rusia rămânem săraci. Fabricile au fost vândute pe nimic și apoi distruse. Aici corupția e în floare și cu 500 de somi (10 dolari) poți rezolva orice, de la un examen la facultate, la o amendă de circulație. Suntem țara celor 500 de somi. Nici un ghișu nu rezistă în fața acestei banconote. Salariile sunt mici și găsim greu de lucru. Toată lumea ar vrea să meargă să lucreze în Rusia, fiindcă acolo și un muncitor poate câștiga 1000 de dolari pe lună dacă e harnic”.
Se oprește din discursul său pro-rus pentru că trebuie să aducă apă. Se întoarce cu două găleți pline și îl întreb dacă a luat apă din râu, fiindcă la câteva sute de metri mai sus este o altă fermă. “Da”, zice el “dar nu e nicio problemă fiindcă la peste 3000 de metri altitudine, cum suntem noi acum, microbii nu rezistă”. Nu-l cred, dar continui să-mi beau ceaiul, fiindcă afară e frig, iar eu m-am întors din escaladările mele destul de udă. Vârfurile din apropiere trec de 4000 de metri, iar în jur toate versantele sunt pline de pășiuni, nici urmă de jnepeni sau alte surse de căldură. “Oare în iurtă cu ce facem focul la noapte?”, gândesc eu cu voce tare. “Cu balegă de cal și puțin cărbune”, răspunde el imediat, explicându-mi că e ecologic, iar “o porție” dintr-un astfel de combustibil ține câteva ore.
“Dar de ce-ar susține kîrgîzii anexarea Crimeei?” îl întreb nedumerită. “Pentru că dintotdeauna Crimeea a fost a Rusiei”. Viktor nu se teme de un precedent în Kyrgystan și pleacă să pregătească focul. În luna mai în Thian Shan, deși la 3000 de metri zăpada s-a topit, nopțile sunt reci, puțin peste zero grade, dar în iurtă se face repede cald. Soba mică din tablă subțire se duduie, dar “combustibilul ecologic” se consumă destul de repede. În iurtele de familie e mult mai cald, fiindcă sub același acoperiș e o întreagă casă: în dreapta “ușii” se află “bucătăria” unde se gătește în timpul zilei, iar seara, când se întorc și bărbații cu oile, caii sau vacile, iurta se umple de răsuflările lor. Toată familia reunită doarme în același loc, bunicii, copiii și nepoții.
Noul Drum al Mătăsii ar putea fi Drumul lui Putin și de ce la Bishkek bem vin moldovenesc
“Ar trebui să te lași de fumat” îmi strigă de la masa vecină un domn, înalt, blond, cu alură militaroasă, în vreme ce încercam să aprind un chibrit în ciuda rafalelor de vânt care mătură când și când Bishkek-ul, dinspre Thian Shan, munții care despart vestul Chinei de restul Asiei Centrale. În centrul capitalei Kîrgîstanului te simți ca în orice oraș european. Cafenele în stil franțuzesc sau american sunt peste tot, cu terase răcoroase și wi-fi gratis, iar în depărtare se vede panorama înzăpezită a munților care împart continentul asiatic în două lumi relativ diferite. Kheith este britanic și mi s-a prezentat ca fiind consilier economic pentru firmele occidentale care au curajul să facă afaceri într-un mediu instabil. A învățat să se descurce în “jungla birocratică și coruptă” a Bishkek-ului, îi place relieful muntos al Asiei Centrale, dar continuă să stea câteva luni pe an la Londra.
Drumul dintre Europa și Asia Centrală nu i se mai pare britanicului atât de lung, pentru că diferențele se estompează în fiecare an cu toate că urmează ce-i mai greu, fiindcă “țara cea mai liberală din Asia Centrală” după cum a definit-o Keith se pregătește să adere la Uniunea Vamală Eurasiatică. “Am făcut o analiză lungă, complicată și extrem de amănunțită a perspectivelor Kîrgîstanului dacă aderă la Uniunea Vamală Eurasiatică sau dacă refuza oferta care i s-a făcut”, mi-a mărturisit un expert guvernamental de la Bishkek, spunându-mi că “e ceva mai avantojs să adere, decât să stea pe loc”.
“Pentru noi nu e prea mult loc de discuții, pentru că economia are nevoie de multe investiții și de mulți bani, de aceea suntem deschiși spre China, spre Vest, dar și spre Rusia” își continuă expertul guvernului din Bishkek argumentația, subliniind că există trei grupuri distince de intere: 1) economic; 2) politic și 3) ideologic.
“În ce privește dezvoltarea societății civile și a democrației pentru Kîrgîstan e important să rămână apropiat de vest”, crede expertul guvernului, deși puterea de la Bishkek s-a întors din nou după ultimele alegeri cu fața spre Rusia. “Legăturile culturale sunt pe de altă parte în favoarea Rusiei, pentru că noi aici în Kîrgîstan suntem bilingvi, avem o importantă minoritate rusă și avem nevoie de tehnicienii și experții rusii pentru a ne dezvolta mai departe. Deci apropierea culturală și ideologică este spre Rusia, dar China este cea dispusă să investească cel mai mult aici”, mă lămurește specialistul guvernamental.
Janybek Omorov, economist cu școala făcută la Moscova crede, însă, că țara lui, va avea numai de pierdut dacă intră în combinația propusă de Vladimir Putin, pentru că taxele mici din Kîrgîstan se vor alinia cu celelate, iar economia “o va lua în jos”. “Jumătate dinte kîrgîzi nu-și doresc să se întoarcă în ceea ce va fi o nouă Uniune Sovietică”, dar “mulți intelectuali educați în Rusia și cei mai învârstă nostalgici ai vechiului regim speră că Moscova le va da ceea ce le dădeau sovieticii odionioară, o socoteală greșită” argumentează Omorov bazândus-e pe faptul că din punct de vedere economic “Rusia va fi din ce în ce mai slabă și nu-și va putea ține promisiunile de investiții”.
Chinezii în schimb au mult cash, dar “oamenilor le e frică să nu fie colonizați”, totuși țara e mică și săracă și are nevoie de “un frate mai mare”. Pentru mulți kîrgîzi acest rol ar trebui să fie asumat de Turcia, care deocamdată investește mai mult în educația, decât în orice altceva. “Peste zece ani e posibil ca elita kîrgîză să fie pro-turcă, pentru că școlile și universitățile pe care le-au deschis aici sunt foarte bune și accesibile pentru clasa medie” îmi spune un diplomat occidental din Bishkek.
“Turcia nu are o agendă ascunsă”, susține Janybek Omorov și pan-turcismul este în viziunea lui preferabil pan-rusismului, numai că în acest moment guvernul kîrgîz a ales deja Uniunea Euroasiatică, iar “Noul Drum Mătăsii ar putea deveni Drumul lui Putin”, adaugă Omorov sorbind din vinul roșu moldovenesc, pe care l-a ales, pentru că cel local pare de negăsit. Gorbaciov în perioada Perestroikăi a distrus toate viile din zonă pentru a reduce alcoolismul, mă lămurește economistul kîrgîz și pentru a se reface au nevoie de timp, de aceea e greu de găsit vin autohton.
Citește și:
15 mii de km în 80 de zile. Singură pe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – II. București-Beijing via Moscova sau despre permanența Rusiei
Singură pe Drumul Mătăsii – IV. Beijing: cum am fost păcălită și cu cine va fi înlocuit Mao
Singură pe Drumul Mătăsii – V. Xi’an, locul unde începe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – VI. Xi’an – locul unde taximetriștii pe scuter te duc unde vor ei
Singură pe Drumul Mătăsii – VII. Împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept
Singură pe Drumul Mătăsii – VIII. De ce este Galben Fluviul Galben
Singură pe Drumul Mătăsii – IX. Wuwei: De ce au devenit comuniștii confucianiști
Singură pe Drumul Mătăsii – XI. Noul Drum al Mătăsii este un drum al autocrațiilor. Hami
Singură pe Drumul Mătăsii – XII. Turfan: Dubele negre de poliție și Grotele celor 1000 de Buda
Singură pe Drumul Mătăsii – XIII. Urumqi, un oraș sub asediu sau moartea vine pe Drumul Mătăsii
***
România liberă vă prezintă, în serial, notele de călătorie ale Sabinei Fati.
O călătorie solitară în care Sabina Fati străbate ținuturi îndepărtate, traversând marginea Deșertului Gobi, Munții Pamir și Thian Shan, Asia Centrală și Deșertul Karakum, Iran, Azerbaidjan până la Marea Negră, în total aproape 15.000 de km. Un proiect Black Sea Trust susținut de Radio Europa Liberă și Freedom House România.
