11.7 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăLifestyleFoodREPORTAJ: Trei pe trei biciclete, fiecare singur pe drumul lui

REPORTAJ: Trei pe trei biciclete, fiecare singur pe drumul lui

Am aflat, ca toată lumea, că sunt unii care au luat ad-literam chestia cu „drumul e destinaţia” şi, în loc să facă zilnic acelaşi traseu (cu acelaşi rezultat!, vorba lui Einstein), au plecat mai mult decât o facem îndeobşte. Desigur, cea mai apăsată reacţie a fost la plecarea Alinei – o femeie singură, prin nişte zone destul de suspecte ‘Sigur mama ei nu ştie!’, a zis mama mea :). Despre Radu ştiam că e un om care a mai înfruntat situaţii dificile, dar traseul ales de data asta avea un grad de periculozitate mai mare din pricina perioadei reci – ceea ce chiar a avut repercusiuni destul de severe: au trebuit să îi fie amputate degetele de la picioare. Iulian a plecat într-un „aproape” românesc care este poate pentru mulţi dintre noi cel mai departe – a plecat să fie aproape de oamenii de care rareori cineva se apropie.

Toţi trei au mers în zone greu accesibile, dar toţi pot să spună cu Heraclit în întunericul locuinţei modeste: „Şi aici sunt zei”, pentru fiecare aici în care s-au oprit – în Iran, în Afganistan sau… la Ineleţ. Când Iulian m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să facem un interviu cu toţi trei, m-am gândit la Kipling – întâi la If, abia apoi la Trei pe o bicicletă. Aşa, după ce mi-am găsit răspuns la „ce-ar fi dacă” al meu, a venit şi prima întrebare:

Care a fost if-ul vostru? Dacă biciclim, ce?! Dar… „oful”?

Alina: În primul rând îţi mulţumesc că mi-ai făcut cunoscute versurile lui Kipling. Recunosc că nu sunt o cititoare de poezii. Chiar aşa şi pun problema: „dacă?!” Dacă pot să biciclesc, de ce nu până în Indonezia? Şi dacă pot solo, de ce să nu o fac?

Câteodată mă ajunge „oful” de atâta „singură”. Câteodată simt nevoia unui partner in crime, la explorat peşteri, de exemplu, sau drumuri prin pădure. Şi mai ales când vine vorba de campare sălbatică. Iar camerele de hotel sunt întotdeauna mai goale când nu sunt împărţite.

Radu: De biciclit, biciclim Asia Centrală, un loc atât de fascinant şi de interesant, atât de aproape de România şi totuşi atât de diferit din punct de vedere cultural. De urcat, urcăm pe un munte de 7000 de metri la sfârşitul călătoriei, un ţel în mod egal estetic, dificil şi elegant. Şi cred că e foarte sănătos ca odată la câţiva ani să încerci o călătorie lungă care să se prelungească peste limitele de câteva săptămâni ale convenţionalelor vacanţe, toată experienţa e cel puţin revigorantă.

Iulian: Bicicleta este modul meu de raportare şi cunoaştere. Vreau să cunosc România şi oamenii din şaua bicicletei, fără grabă. Vreau să mă pierd, vreau să simt starea de libertate pe care ţi-o dă pedalatul, vreau să uit de hărţi sau de timp. Vreau să ajung în sate şi cătune la oameni simpli care au puţine şi nu au lumină. Pentru cei care au lumină, un exemplu că se poate şi că România merită mai mult de la noi. Pentru cei care nu au lumină, dorinţa de a ajunge la ei, de a spune lumii povestea lor şi de a le da o mână de ajutor. Of-ul meu nu este ceva nou… Avem o ţară extraordinară, şi cu bune şi cu mai puţin bune. Incredibilă. Intensă. Merită mai mult de la noi. Merită să o cunoaştem şi să o iubim.

Iulian are o postare pe Free Mioriţa „De ce şi pentru ce”. Mi-a plăcut mult că face diferenţa asta importantă între cele două întrebări. Ia să vedem, ce răspunsuri diferite aveţi?

Alina: Nu am un răspuns concret la niciuna dintre cele două întrebări. Bursa de studiu în Indonezia a dat direcţia, dar a fost mai mult un pretext pentru a mă porni. Mi-a dat un termen şi un grafic de timp în care a trebuit să mă mişc. Acasă nu mai aveam linişte. Deocamdată simt confort în ideea că nu ştiu ce o să-mi aducă ziua de mâine, că am 28 de ani şi habar n-am încotro o s-o apuc după finalizarea bursei.

Radu: Poate sunt puţin mai egoist, dar călătoria o fac în primul rând pentru mine, pentru că întotdeauna am fost curios cum e să pleci într-o călătorie lungă. Pe bicicletă pentru că e ieftin, pentru că îţi dă libertatea să călătoreşti în ritmul tău şi să zăboveşti cât vrei în locurile care ţi se par interesante, şi pentru că te face să interacţionezi mult mai des cu oamenii decât alte mijloace de transport. În plus, în fiecare pas o să ai un moment de satisfacţie că ai ajuns prin forţele proprii până sus, şi nu doar prin turarea unui motor. Pentru ce, poate pentru speranţa că prin povestea şi prin pozele pe care le fac, voi reuși să inspir şi alţi oamenii să plece în călătoriile lor.

Iulian: De ce cu bicicleta? Pentru că bicicleta e calea grea, dar frumoasă. Fără să ştiu unde şi cum voi ajunge să pun cortul, fără să ştiu dacă voi putea trece prin drumuri desfundate şi fără să îmi pun problema unde parchez sau unde şi cu ce bani alimentez. Pentru că ţine doar de mine pe ce drum voi merge sau pe ce distanţă. Pentru libertatea absolută de a pedala în Deltă sau pe cărări de munte. Pentru mine şi pentru a îi inspira şi pe ceilalţi. Pentru că voi cunoaşte noi oameni şi pentru că îmi voi depăşi limitele. Pentru că voi pedala cu sufletul şi voi încerca să ajut oameni care nu au avut şansa noastră, a celorlalţi. Sau nu au avut nicio şansă.

Ce alte „astea” pot oferi unui om gânduri şi emoţii similare cu ceea ce faceţi voi? Ce este unic în „asta” şi nu puteţi obţine altfel?

Alina: Fiecare e construit diferit. Nu pot răspunde pentru alţii. Mi s-a spus de multe ori că sunt curajoasă, dar pentru mine curajul se raportează la propriile frici şi limite. Curajos e cineva care merge singur la teatru pentru prima oară, e curajos dacă acest lucru îi e complet în afara ariei de confort. La mine decizia a venit natural, ca o salvare. Dacă toate ar fi fost bune şi frumoase acasă şi aş fi plecat oricum în lume atunci aş vedea altfel lucrurile. O să-mi zic că sunt curajoasă când o să depăşesc frica de a campa sălbatic de una singură, când o să pedalez solo prin India. Este unic ce fac, pentru că eu sunt unică. Acelaşi drum e altul pentru fiecare în parte.

Radu: Nu contează care e mijlocul de transport şi care e activitatea, cred că aventura e o experienţă pur personală şi subiectivă. Ceea ce pentru cineva poate fi o adevărată aventură pentru altcineva poate fi complet plictisitor. Atâta timp cât simţi fiorul nesiguranţei atunci când pleci şi atâta timp cât explorezi locuri noi chiar nu contează mijlocul de transport sau chiar activitatea. Totuşi, dacă ar fi să aleg ceva unic la bicicletă, poate chestia care îmi place cel mai mult e senzaţia de libertate, mai ales într-o călătorie lungă. Pedalezi cât vrei, campezi în locuri frumoase, ajungi să trăieşti în ritmul natural al zilei şi doar curiozitatea e cea care te ghidează în traseul pe care îl desenezi pe glob.

Iulian: E o stare unică, de libertate şi de graţie. Indiferent de greutate, drum sau de vreme. Este o stare greu de definit, un amalgam de senzaţii: de nesiguranţă că nu ştii cum va fi vremea sau drumul, sau de căutare, explorare, atunci când laşi deoparte harta sau GPS-ul şi te bazezi pe indicaţiile oamenilor întâlniţi. Oricum, va fi bine, indiferent că voi pune cortul într-o poiană, că voi dormi într-un fânar sau într-un refugiu de autobuz.

E o senzaţie că tot ce ai cu tine este tot ce îţi trebuie, că șase luni de viaţă încap în patru genţi şi pe două roţi. Şi mai sunt şi oamenii de pe drum, care te privesc altfel. Puţini cred că eşti român şi te salută în engleză sau franceză. Pentru mulţi dintre ei este greu de conceput de ce un român şi-ar pierde timpul pedalând prin ţară. Şi mai sunt copiii, care se uită lung la tine şi le vezi privirea aia de „când o să fiu mare vreau şi eu să fac asta!” Celelalte lucruri, probleme tehnice, lipsa unei prize sau a unui duş, puţinii bani, nici nu mai contează.

Deşi „e drum destul pentru toată lumea”, cum zice Iulian, fiecare e singur pe bicicleta lui. Ce faceţi voi acolo? Cum ar fi: „Ce e, domnule, în capul vostru?” :). Omul modern e cam pierdut de el însuşi, se întâlneşte rar – şi se caută cam cu teamă. Ce faceţi voi cu voi la voi?

Alina: Ironic cum omul modern a câştigat timp liber ca să fugă de el însuşi, nu? Ideea e să nu te aştepţi că plecând în lume te vei găsi. Cred că trebuie să fii capabil să faci asta şi stând locului. Când pleci să te cauţi în lume de fapt fugi de tine. Dar de ceea ce fugi, nu scapi, aşa-i? Drumul îţi oferă timp să te cunoşti, dar mintea e parşivă şi va încerca să se subtilizeze de câte ori poate. Într-adevăr, vei descoperi despre tine multe. Eu învăţ lecţia răbdării, a acceptării lucrurilor aşa cum vin şi a conştientizării faptului că nu pot controla decât reacţia mea la ele.

Radu: E adevărat, chiar de călătoreşti în anumite porţiuni de drum cu alţii, atunci când eşti pe bicicletă eşti doar tu şi gândurile tale. Şi totuşi nu e deloc plictisitor, în cinci luni de zile îmi amintesc o singură zi în Iran, unde luptând împotriva unui vânt hain în deşert mi-a fost imposibil să-mi ţin mintea ocupată. La un moment dat, frustrat de vânt şi de monotonia peisajului, am început să iau pauze la fiecare jumătate de oră în care citeam câte ceva despre istoria Iranului, doar pentru a avea mintea ocupată pentru următoarea bucată de luptat cu vântul. Dar a fost un singur moment între alte 150 de zile în care mintea era liberă să alerge prin peisajul nemărginit. Şi nu, nu mi-e urât singur. De fapt, în funcţie de locurile prin care călătoreşti şi de perioada anului se poate întâmpla să nu fi niciodată singur. Totuşi, îmi pare rău de momente aparte pe care le prind atunci când sunt singur, apusuri de o frumuseţe ce pot fi cuprinse doar într-o oarecare măsură în poze şi cuvinte. Şi da, mi-ar plăcea să pot împărţi momentele respective cu cineva.

Iulian: Ascult muzică sau staţii de radio locale, atunci când am suficientă energie la telefon. Mă opresc la câte un magazin mixt, îmi cumpăr biscuiţi vărsaţi sau alte produse locale şi intru în vorbă cu oamenii. Îmi place să stau de vorbă cu oameni necunoscuţi şi să aflu istorii ale locului sau poveşti de viaţă. Fac fotografii la biciclete, la case sau la indicatoare de localităţi. Fac liniuţe cu copiii care au şi ei biciclete. Mă gândesc în cât timp şi pe câţi oameni vom reuşi să îi ajutăm. Mai am timp să stau de vorbă cu mine şi de multe ori mă trezesc fredonând o melodie sau recitând o poezie de Nichita. Ascult glasul Mioriţei, sunetul monoton al lanţului sau alunecarea roţilor pe asfalt. Mă enervez când dau piept cu camioanele şi şleaurile de pe drumurile naţionale sau judeţene. Îmi place să pedalez cu mâinile în aer. Şi ar mai fi multe…

Până să vă întreb cum v-aţi antrenat pentru asta, ia hai să clarificăm ce e „asta”? Ce nume îi daţi şi ce sinonim are? Dar… antonim? 🙂

Alina: Faptul că nu ştiu ce e„asta”, îmi aduce cea mai mare plăcere. Nu ştiu cum va fi mâine, nu ştiu cum va fi peste două ore. În Teheran trebuia să ajung la aeroportul intern să mă întâlnesc cu cineva şi întrebam în stânga şi în dreapta numele străzii. Un motociclist îmi face semn să urc în spate, că mă duce el. Și m-am urcat. Am ajuns la aeroport în câteva minute. Acum (în timp ce scriu) ar fi trebuit să fiu pe plaja Salang (insula Tioman), însă unul din membrii echipajului de pe feribot m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ei la pescuit (free of charge). Aşa că am avut ocazia să înot în largul Mării Chinei de Sud. Am facut snorkeling şi cu ocazia asta am văzut şi un rechin tigru. Am cinstit bere cu căpitanul, poreclit căpitan Morgan. Aş fi putut rămâne în Salang, dar dorul de internet, plictisul de atâta plajă, m-au facut să mă întorc în Mersing. Şi nici n-am mai plătit bilet de întoarcere.

Radu: Asta e o călătorie de 15.000 de kilometri spre un munte îndepărtat. Antonimul ar fi fost șase luni petrecute la fel ca ultimii ani şi la fel ca anii ce vor urma. Uneori e bună o pauză şi o schimbare. Iar ca antrenament, cred că pentru orice călătorie pe bicicletă ce durează mai mult de două săptămâni, orice antrenament e fără sens. Ai tot timpul să te antrenezi în lunile ce urmează şi să îţi găseşti ritmul şi condiţia fizică. Poate cel mai mult ajută, în schimb, să ai un pic fundul tăbăcit, şi o şa care să nu te trădeze la drum lung.

Iulian: Asta este o aventură, cu tot ce implică ea. Probleme neprevăzute, efort, bucurii, oameni şi locuri noi. Fără rezervări la hotel şi fără fiţe. Indiferent dacă plouă, dacă trebuie să treci un munte pe un drum plin de noroi sau dacă te arde soarele. Din „asta” nu lipsesc nici oamenii fără lumină şi asta face lucrurile şi mai complicate. Rămân pe pozitiv, nu mă gândesc la antonime 🙂

Şi ce îţi trebuie ca să faci „asta”? Ca persoană, cum să fii? Dar şi ce să ai?

Alina: Părerea mea e că oricine ar putea să umble pe bicicletă prin lume. Doar să vrea asta. Dar nu tuturor le place să meargă pe bicicletă şi nu toţi îşi doresc să vadă lumea. Nu mă consider cu nimic mai specială. Nu m-am antrenat şi am reuşit să fac 5000 de km cu o medie de aproximativ 55 de km pe zi. Nu sunt o fire sportivă. Într-adevăr, nici n-am sărit direct de pe canapea în şa. Prima oară când am pedalat în afara României a fost în Bulgaria, în drum spre Turcia. Ultima oară când am campat înainte de această călătorie a fost acum 10 ani, împreună cu grupul de prieteni, la munte. Şi ăsta e un început destul de obişnuit printre călătorii pe bicicletă. Daan, cu care am pedalat împreună în Iran, era un virgin ca mine. Deci, indiferent de ce „asta” înseamnă că tot ce îţi trebuie e să vrei. Atât. Fără scuze. Când găseşti scuze, chestionează-ţi motivaţia.

Radu: În cele cinci luni pe bicicletă am întâlnit o mulţime de cicloturişti şi nu cred că există un tip de persoană predispus pentru aşa ceva. Singura condiţie e să ţi se pară interesant şi să ai curajul să iei o pauză mai lungă sau mai scurtă. De la tineri de 20 de ani până la moşi de 65 de ani, de la stilul hippie până la nemţi extrem de organizaţi, planşa e extrem de largă. Şi, totuşi, poate trebuie să ai un pic de nebunie pentru a te rupe atâta timp.

Iulian: Nu cred că trebuie să fii un anumit gen. Am întâlnit oameni care mulţi ani au stat liniştiţi şi apoi au plecat în jurul lumii fără să îşi dea un termen sau o limită. Dar, cu siguranţă, trebuie să ai dorinţă de cunoaştere şi de explorare. Şi să fii curios, asta sigur. Dacă eşti genul care te întrebi unde vei dormi la noapte sau ce vei mânca, nu prea e locul tău pe aici. Şi îţi mai trebuie şi un extra topping, pe care unii o numesc nebunie.

E interesant că toţi trei menţionaţi mai des sau mai rar, mai cu cuvinte sau mai cu imagini, identitatea bicicletei pe care mergeţi. Alina e mereu îngrijorată când îl face pe Nelu pachet :), Iulian are o atitudine mai de căpitanul Picard: biţa lui are un nume cam conspirativ: „Trek 6300”. La Radu, nu am găsit nume, dar ea e cea mai fotografiată „prezenţă”. Dacă ar fi oameni, şi ni i-aţi prezenta, ce aţi spune despre bicicletele voastre?

Alina: Nelu e numit astfel după tata. Călătorind singură, bicicleta mi-e tovăraş la bine şi la greu, aşa că e normal să capete o identitate. Dar Nelu e Nelu, încă de dinainte să plecăm în lume. Cu el am învăţat să merg pe bicicletă şi cu el am învăţat să mă descurc în traficul bucureştean şi cu el am descoperit bucuria pedalatului. E răbdător şi are grijă de mine, deşi îşi mai iese din pepeni şi se comportă ca un cal nărăvaş când nu-i convine suprafaţa de rulare sau vântul din faţă bate cu spor. E tăcut şi îndură multe, mândru de orice zgârietură nouă, fiindcă orice cicatrice e motiv de poveste. Nu-i de spiţă nobilă, dar e unic.

Radu: Chiar am avut o discuţie interesantă legată de numele bicicletelor şi, deși mi-e foarte dragă bicicleta mea, nu pot să zic că are un nume. Mă gândeam să o botez în apele Issik-kul-ului la întoarcere şi să-i zic Max, dar uite că nu a fost să fie. Iar despre prezenţă, atunci când faci poze şi eşti singur, e cel mai simplu element de fotografiat pentru a da sens unei poze. Aşa că hai să încercam cu Max. Max ar fi un neamţ de încredere pe care poți să te bazezi că nu o să te lase la greu. Genul de neamţ care ştii că nu o să te abandoneze în mijlocul pustietăţii şi care rezistă pe unde nu te-ai aştepta să reziste.

Iulian: Trek 6300 este numele din buletin. În buna tradiţie românească, care spune că e bine să dai nume la tot şi la toate ce-ţi sunt dragi, o cheamă Mioriţa. Biţa Mioriţa. O tipă roşcată, cu chef de aventură, care nu se teme de noroaie. Îi place soarele de munte. Se simte bine şi cu bocanci, şi mai aranjată. Face fiţe atât cât trebuie şi niciodată nu m-a înşelat cu altul.

Dar ele, cum v-ar prezenta biţele voastre pe voi?

Alina: Zăpăcită, uitucă. O dată chiar l-am uitat pe Nelu legat de balustrada scării de bloc. Inconştientă câteodată, la cum ne avântam la vale, dar am încredere în el. Plângăcioasă şi colerică uneori. Îl cert fără să aibă nicio vină. Îmi revin repede şi îmi cer scuze, dar mai mult de teamă că îşi va pierde răbdarea cu mine.

Radu: Probabil Max îşi blestema câteodată zilele că nu a ajuns pe mâna unui european, care să-l poarte pe pistele de bicicletă îngrijite de pe bătrânul continent. Cum m-ar vedea pe mine, probabil puţin nebun şi inconştient pentru că îl duc prin locurile prin care îl port.

Iulian: Un om mai greu de înţeles, căutător de poveşti şi locuri, care iubeşte viaţa şi oamenii. Probabil că într-o viaţă anterioară era unul din cei care străbăteau Drumul Mătăsii cu caravanele.

Scria Radu, prin martie: „Dacă e să mă gândesc la câţi kilometri sunt de făcut, e uşor să te apuce panica şi disperarea şi mi se pare că întotdeauna ajută să împarţi problema în bucăţele mai mici.’’ Ce te apucă atunci când te gândeşti câţi kilometri ai făcut deja?

Alina: Eu n-am avut decât circa 5000 planificaţi. Poate par mulţi, dar comparativ cu genul ăsta de călătorii, nu sunt. Mă apuca neliniştea mai degrabă gândindu-mă cât timp, câte zile, mai sunt până la destinaţie, eu trebuind să fiu pe 28 august în Jakarta. 85 de zile pe drum. Şi cu cât se apropie ziua, cu atât mai nerăbdătoare devin. De atâtea ori am derulat în minte momentul traversării graniţei dintre Iran şi Armenia, aterizarea cu avionul în Kuala Lumpur. Acum mai am îmbarcarea către Jakarta. Şi apoi un nou început. Voi fi atât de mândră când voi ajunge cu Nelu în faţa hotelului din capitala indoneziană, unde sunt cazaţi toţi bursierii. Mă voi simţi ca o legendă vie, ca un rock star. Bineînţeles că uralele şi aplauzele vor fi doar în mintea mea. 

Radu: Un pic de mândrie pentru că ai venit de unde ai venit și că ai făcut atâtea mii de kilometri și că ai trecut prin atâtea țări. Și te mai apucă un sentiment foarte interesant de fi undeva la capătul lumii și, din proprie experiență spun, cu cât ești mai departe de casă cu atât mai ușor vine sentimentul ăsta.

Iulian: Am plecat cu gândul că voi lipsi de acasă cam patru luni şi jumătate și vreo 6000 de kilometri. Am intrat în prelungiri, am pedalat deja 6400 şi mai am încă o lună faţă de estimat. Cifrele sunt doar semne, cred că aş putea pedala şi mai mult. I-am luat în calcul pentru că oamenii vor cifre, vor să ştie cât şi cum… Nu mi-am stabilit un itinerariu fix, mi-am lăsat şi o libertate de a explora. Nici data de întoarcere nu este fixă, ceea ce îmi dă o stare de „fără sfârşit”. Contează ceea ce simţi, ceea ce trăieşti. Mi se pare că timpul a trecut foarte repede şi nu ştiu când şi cum… Mi-e dor deja de oamenii şi locurile pe care le-am întâlnit şi regret că nu am putut să stau mai mult cu ei. Sunt puţin trist pentru că se apropie linia de sosire.

Ce înseamnă „travel fever” – Alina a zis că are :). Cum poate fi recunoscută şi ce e de făcut?

Alina: Eu am simţit-o ca pe un dor sau ca o greaţă. Aveam furnicături în tot corpul. Iniţial plănuiam să iau un vapor din Varna pentru Batumi. Nu ştiu de ce, dar priveam cu teamă Turcia. Însă vapor nu era decât unul la 10-14 zile şi ar fi trebuit să-mi amân plecarea. N-am mai avut răbdare. M-am hotărât cu câteva zile înainte de plecare că voi pedala în întregime Turcia. Am anunţat data plecării, ştiind foarte bine că nu am terminat pregătirile, dar sperând că, astfel, mă voi forţa să fiu gata cât mai repede.

Radu: Travel fever e sentimentul pe care îl ai atunci când stai mai multe zile într-un loc aşteptând vize sau rezolvând alte probleme, atunci când de-abia aştepţi să porneşti din nou la drum. Cel mai mult îmi place dimineaţa zilei când pornesc din nou la drum după o asemenea pauză, şi când încalec din nou pe bicicletă. Bicicleta e casa ta pentru perioada asta şi în dimineţile respective te simţi ca acasă.

Iulian: Simptomele îs variate… Poate ai privirea pierdută, te gândeşti aiurea, ai rucsacul şi bicicleta mereu gata, cauţi hărţi sau citeşti jurnale şi cărţi de călătorii. Ești atras de necunoscut și ai nevoie de doza de nesiguranță. Tratamentul e, însă, clar: pleacă, vezi, trăieşte! Dacă ai chef de ducă, nu te va ajuta nimeni şi nimic. Doar tu şi un mijloc de transport, fie că sunt cele două picioare, două roţi sau mai multe. Iar timpul chiar nu contează. Banii, cu atât mai puţin.

Dar „comeback fever” există? Cu asta cum trebuie procedat?

Alina: Nu pot răspunde încă la întrebarea asta, dar cred că voi suferi mai degrabă de „staying fever”. Soluţia ar fi să nu stau locului.

Radu: Normal că există, petrecând mult timp singur pe bicicletă ai timp să meditezi la o mulţime de lucruri. Mi s-a făcut dor de lucruri de care nu credeam că o să mi se facă dor vreodată. Dar singura inima o să aleagă care din ele e mai puternică, dorinţa de călători şi de a merge mai departe sau dorinţa de a te întoarce acasă.

Iulian: Aici e greu. România e casa mea, dar nu am fost niciodată atâta timp într-o casă cu atât de multe camere, holuri, cămăruţe, mansarde şi ce mai vrei tu. Şi în fiecare zi într-una nouă. Revenirea la Bucureşti va fi grea, şi mai ales revenirea la viaţa anterioară. Nu ştiu cum voi proceda, poate că mă voi sui pe bicicletă şi voi dispărea…

Când v-am trecut prima dată numele, să răspundeţi fiecare, am avut tentaţia să le colorez în roşu, galben şi albastru. Ce legătură are ceea ce faceţi voi cu România? Dacă are vreo legătură, desigur.

Alina: Doar că, cel puţin din ce spune Google, aş fi prima româncă ce pedalează solo prin Asia. Având în vedere că prima femeie care a făcut înconjurul Europei pe bicicletă este românca Gina Burileanu, nu ştiu dacă e chiar aşa. De la o vreme, trebuie să explic unde e România pe hartă şi mă bucur că le pot zice că vin dintr-o ţară foarte frumoasă, care merită efortul de a fi vizitată. Sunt întrebată de oameni şi răspund că avem de toate soiurile, dar că sper să fie mai mulţi din aceia de soiul bun.

Radu: Cât timp toţi suntem născuţi şi crescuţi în România, nu are cum să nu aibă o legătură. Călătorind prin alte ţări şi prin alte culturi, nu ai cum să nu realizezi că felul în care vezi lumea e modelat într-o mai mică sau mai mare măsură de cultura ţării în care ai crescut şi în care ai fost educat. Şi călătorind şi la est şi la vest de România, e poate mai uşor de văzut şi de acceptat faptul că ţara noastră e, până la urmă, o punte dintre Orient şi Occident. O legătură strânsă nu există, sau cel puţin în niciun caz la fel de strânsă ca în cazul lui Iulian.

Iulian: Vreau, nu vreau, România e în mine. Pedalez prin România, cea mai puţin cunoscută, pentru a o descoperi şi a mă redescoperi pe mine. Vreau să cunosc locuri, poveşti şi oameni, şi să le spun mai departe prietenilor mei reali sau virtuali. Vreau să îi ajut pe oamenii care nu au lumină, şi mai ales pe copii. Iar Mioriţa poartă cu mândrie tricolorul aşa cum fetele purtau flori la ureche. Cele trei culori ale drapelului mi se par cele mai frumoase şi sunt naturale, dacă aş fi fost pus să aleg, pe acestea le-aş fi ales.

*

Cam asta este povestea celor șase. Că tot a fost pomenit Nichita Stănescu, mi-am amintit că are el un mic dialog „- Dormea dus. /- Unde, dus?/ Dus şi atât”. Oamenii ăştia minunaţi pedalează şi atât.

Alina Ene a pedalat din România în Singapore, 5171 de kilometri, viteza maximă 71,1 km/h, 60 de zile pe drum (şi 26 cu avionul şi vaporul) și i s-au făcut două propuneri de sex la marginea drumului. http://artsywheels.ro/

Radu Diaconescu a pedalat pe Drumul Mătăsii: Teheran, Mashad, Samarkand, Bukhara, Dushanbe. Adică 9500 de kilometri, trei luni și jumătate, șapte țări, 4600 de metri înălțime maximă. http://www.diaconescuradu.com/

Iulian Angheluță a pedalat prin România, toate regiunile istorice, timp de 169 de zile, 8205 kilometri, străbătând 1047 de așezări (orașe, sate, cătune) pentru a descoperi mii de oameni care nu au lumină. http://www.freemiorita.ro/

Cele mai citite

Tendințe de Culori și Materiale pentru 2024: O Privire Asupra Designului Interior

Anul 2024 aduce o schimbare notabilă în preferințele de culori și materiale în lumea designului interior, reflectând o nevoie crescândă de confort, sustenabilitate și...

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...
Ultima oră
Pe aceeași temă