Dedic aceste texte celor care au făcut posibilă călătoria mea, în special femeilor care m-au ajutat cu ideile lor, cu sfaturile lor, susținându-mă permanent în drumurile mele complicate, dar și celor pe care le-am întâlnit peste tot în peregrinările mele și care au fost extrem de generoase cu mine.
A trecut grăbit, cu capul în piept, cocârjat, fără ca măcar să se uite la mine. Are în jur de 50 de ani și lucrează la Muzeul Regiunii Autonome Uigure Xinjiang din Urumqi, iar eu am venit să-l întâlnesc, la recomndarea unui amic de încredere de la Washington. Nu am primit numere de telfon, ci doar numele și locul unde-l găsesc. Am ajuns la Urumqi luni dimineața, cu o durere în gât și cu puțină febră, dar primul drum l-am făcut la Muzeu, care era închis. L-am convins totuși pe portar că am doi “prieteni” pe care vreau să-i văd și i-am arătat numele lor. Omul nu știa alfabetul latin, dar au ieșit din clădire două tinere drăguțe, care mi l-au arătat pe omul căutat, chiar atunci intra pe poartă. L-am strigat, dar s-a făcut că nu mă aude și a dar din mână. I-am spus cine m-a trimis la el, ceea ce aproape că l-a făcut să o ia la fugă.
Urumqi este capitala celei mai vestice regiuni a Chinei: Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang. Orașul cel mai bine dezvoltat și cu creșterea economică cea mai mare după Shanghai și Beijing, Urumqi face legătura cu resursele care vin dinspre vest, dar în același timp este și un loc în care uigurii s-au revoltat de mai multe ori, pentru că nu sunt tratați de pe poziții egale cu chinezii.
Nu toți oamenii sunt temători, cum s-a dovedit cercetătorul care a fugit de mine, deși China capitalistă nu s-a liberalizat de fapt aproape de loc în ceea ce privește drepturile omului, iar stăinii sunt adesea văzuți ca aducători de ghinion, cu toate că, pe de altă parte universitățile autohtone au plan la adus studenți străini aici, cu burse generoase. Tinerii veniți de aiurea sunt convertiți nu doar spre o mare civilizație, ci și spre o nouă viziune asupra lumii. Ei vor fi în viitor agenții de influență ai Chinei în toate colțurile lumii, din Africa până în Australia.
La Urumqi, însă, guvernul de la Beijing are alte planuri, iar odată ajuns aici ai impresia că e vorba despre un oraș sub asediu. Din cauza atacurilor din ultima vreme, gara e înconjurată de poliție și militari înarmați, la intrarea în fiecare hotel este un polițist cu un aparat de depistare a armelor, la intrarea în magazine ești verificat ca la intrarea în aeroport, iar pe stradă forțele de ordine de toate felurile mișună peste tot, chiar și la intrarea în Marele Bazar se face un control amănunțit, dar, numai în zona în care se presupune că merg turiștii, în celelalte părți, unde comerțul e făcut de uiguri pentru uiguri nu există suspiciuni. Oficialii de la Beijing vorbesc de “atacuri teroriste” este vorba despre “răspunsuri ale uigurilor la felul în care sunt terorizați de autoritățile chineze”, după cum îmi va explica mai târziu un om de afaceri din Urumqi.
Nimeni nu știe câți polițiști și câți miitari au fost aduși în Regiunea Uigură a Chinei, dar este vorba de câteva zeci de mii, potrivit mai multor surse, oricum ideea e să inducă teamă, fiindcă “recalcitranții dispar pur și simplu” îmi spune în șoaptă Abdul. “50 de mii de uiguri au fost omorâți în ultimii ani, dar nimeni nu poate face nimic”. Spusele lui sunt cutremurătoare, dar cine poate verifica exact cum stau lucrurile? Cert este că presiunile asupra musulmanilor uiguri sunt foarte mari și există mărturii ale femeilor uigure care au fost forțate să facă avort, fiind însărcinate în șapte, opt sau nouă luni. Sunt femei curajoase care vorbesc despre pruncucideri și care după ce și-au pierdut copilul nu mai pun preț pe propria lor viață. Spre deosebire de cercetătorul de la muzeu ele abia așteaptă un străin, care să meargă și să spună lumii ce se întâmplă în secolul 21 în China, țara care se dezvoltă cel mai rapid.
Țara uigurilor și Noul Drum al Mătăsii: calea ferată Urumqi-Berlin
Spre deosebire de alte minorități care locuiesc în China, uigurii se definesc nu doar prin religia islamică, ci și printr-un teritoriu concentrat în partea vestică a țării cunoscut ca Provincia Uigură Autonomă Xinjiang, având capitala la Urumqi. Înaintașii uigurilor de astăzi au trăit în exact același teritoriu . În 1760 a preluat controlul asupra Xinjiang, dar l-a pierdut imediat, doar pentru a lăsa Rusia să se extindă, dar în 1949 după ce Partidul Comunist l-a învins pe cel Naționalist, Xinjiang nu a mai avut nici o șansă să-și împlinească visul de a deveni un stat indepenedent: Turkestan.
Lupta a reînceput în 1990, dar de atunci încoace presiunea Beijingului crește permanent, iar separatiștii își continuă la rândul lor strategia inclusiv prin mijloace violente. Abdul crede că nu vor avea niciodată norocul fraților lor kazakhi, care sunt bogați și independenți: “China nu va abandona niciodată Xinjiang, nu doar pentru că aici sunt multe resurse, dar și pentru că de-aici își poate extinde influența Beijingul spre Asia Centrală”.
Proiectul Noului Drum al Mătăsii se bazează tocmai pe regiunea uigură: conductele cu gaz și petrol dinspre Asia Centrală traversează Xinjiang, vecinii din Asia Centrală se află toți la granița cu Xinjiang, calea ferată spre vest trece prin Urumqi, vecinii Ancora Chinei în Eurasia se numește Xinjiang. Banca Mondială a fost deja de acord să finanțeze cu peste două miliarde de dolari proiectul “Europa de Vest-Vestul Chinei”, care va lega Urumqi de Berlin pe o distanță de circa 8000 de kilometri.
Această rută ar putea deveni cea mai rapidă cale între Vestul Chinei și Vestul Europei, care va putea fi parcursă în zece zile, față de transsiberian care face mai mult de două săptămâni sau prin comparație cu transportul pe mare prin Canalul de Suez care durează 45 de zile. Cel mai ieftin transport între Urumqi și Berlin, două orașe aflate la cea mai îndepărtată distanță de o mare, este pe calea ferată. China are cea mai mare nevoie pentru dezvoltarea acestui culoar, fiindcă mărfurile produse aici vor ajunge mult mai repede și mai ieftin atât în Kazhstan și de aici în restul Asiei Centrale, cât și în Rusia și apoi mai departe în Europa.
Aflat în Vestul țării, Urumqi este nodul central terestru al Chinei, la fel cum Shanghai, aflat în Est este nodul maritim al țării. Cele două sunt la fel de vitale pentru extinderea influenței economice și politice a Chinei. “Niciodată țara uigurilor nu se va putea rupe de China” își continuă Abdul analiza, pentru că “e prea bogată și prea importantă”.
“Când și-au făcut baze militare în zonă, am crezut că americanii ne vor ajuta și într-un fel chiar au făcut-o, acum după ce se retrag tot spațiul va fi la îndemâna Rusiei și Chinei”, spune Abdul, care s-ar fi așteptat la mai multă empatie din partea Ankarei, date fiind afinitățile dintre turci și uiguri, legate nu doar de limbă, ci și de religie,tradiție și chiar istorie. Ministrul turc de Externe, Ahmet Davutoğlu care a venit în Xinjiang în 2010 nu le-a dat prea multe speranțe, iar strategia lui neo-otomană “s-a blocat în probleme interne” crede Abdul care nu-și poate imagina un Turkestan independent, oricât și l-ar dori.
“Chiar și faptul că folosim ora Beijingului, deși după poziția geografică ar trebui să luăm ora Europei Centrale (+2 ore față de Beijing) demonstrează cât de încrâncenat este centrul împotriva noastră” mă lămurește omul de afaceri, caruia îi este favorabilă o zi mai lungă în care primăvara se întunecă la 10 noaptea.
Urumqi are în jur de 3 milioane de locuitori, dar cei mai mulți nu sunt uiguri, ci chinezi Han, iar Produsul Intern Brut pe cap de locuitor este de 11.000 de dolari, aproape dublu față media pe țară. Cifrele nu sunt întâmplătoare: China încearcă să păstreze controlul asupra regiunii, prin investiții economice, prin strategii de politică externă, dar și prin modificarea echilibrului etnic din regiune. Nu pe tot parcursul său istoric de la Xi’an la Urumqi și Kashgar, Drumul Mătăsii a fost stăpânit de chinezi, iar acum când această regiune a devenit mai importantă ca oricând Beijingul încearcă să blocheze nu doar mișcările extremiste din Xianjing, ci și orice aspirație a uigurilor.
Citește și:
15 mii de km în 80 de zile. Singură pe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – II. București-Beijing via Moscova sau despre permanența Rusiei
Singură pe Drumul Mătăsii – IV. Beijing: cum am fost păcălită și cu cine va fi înlocuit Mao
Singură pe Drumul Mătăsii – V. Xi’an, locul unde începe Drumul Mătăsii
Singură pe Drumul Mătăsii – VI. Xi’an – locul unde taximetriștii pe scuter te duc unde vor ei
Singură pe Drumul Mătăsii – VII. Împăratul care a făcut pipi în pălăria unui înțelept
Singură pe Drumul Mătăsii – VIII. De ce este Galben Fluviul Galben
Singură pe Drumul Mătăsii – IX. Wuwei: De ce au devenit comuniștii confucianiști
Singură pe Drumul Mătăsii – XI. Noul Drum al Mătăsii este un drum al autocrațiilor. Hami
Singură pe Drumul Mătăsii – XII. Turfan: Dubele negre de poliție și Grotele celor 1000 de Buda
***
România liberă vă prezintă, în serial, notele de călătorie ale Sabinei Fati.
O călătorie solitară în care Sabina Fati străbate ținuturi îndepărtate, traversând marginea Deșertului Gobi, Munții Pamir și Thian Shan, Asia Centrală și Deșertul Karakum, Iran, Azerbaidjan până la Marea Negră, în total aproape 15.000 de km. Un proiect Black Sea Trust susținut de Radio Europa Liberă și Freedom House România.
