Maria Olaru, născută pe 4 iunie 1982 la Fălticeni (Suceava), devenea în 1998 a campioană europeană cu echipa de gimnastică a României, obținând și locul II la sărituri în Rusia (Sankt Petersburg) clasându-se a doua la individual compus de astă dată la Goodwill Games la (New York).
În 1999, la Tianjin, Maria a obținut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri pentru ca în anul 2000, la Jocurile Olimpice de la Sydney, să câștige medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus.
Pentru întreaga sa carieră Olaru a fost decorată cu medaliile „Serviciu Credincios” în Grad de Comandor (1999) și Ordinul „Meritul Sportiv”, clasa I (2008).
Maria Olaru a decis în urmă cu aproape 10 luni să scrie și apoi să publice o carte în care sunt redate cu lux de amănunte agresiunile verbale, dar mai ales fizice pe care de-a lungul anilor a trebuit să le îndure ea cât și alte sportive din partea antrenorilor și, în mod deosebit, din partea lui Octavian Belu.
Cum performanța și înalta performanță au prețul lor, în cartea Mariei Olaru care se numește sugestiv: ”Maria Olaru – prețul aurului. Sinceritate incomodă”, poți cu ușurință să sesizezi cât de multe durități suportă un sportiv în întreaga sa carieră.
Un scurt pasaj din cartea Mariei Olaru care se va lansa în ziua de 4 iunie:
„Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.
Acolo, în sală, pe aparatul numit „sol”, în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!
La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!… Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar… jart… trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!… Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele.”
Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.
Reacția lui Octavian Belu
Contactat telefonic în exclusivitate de Cotidianul România Liberă, Octavian Belu nu a dorit să detalieze foarte mult despre ceea ce fosta gimnastă Maria Olaru povestește în carta ei, dar foarte relaxat a ținut totuși să se întrebe retoric: ”De ce acum și nu în urmă cu 16 ani?”
Același Belu a mai precizat că gimnastica feminină trebuie susținută mai ales în această perioadă când urmează un Campionat European și o Olimpiadă. Octavian Belu a încheiat dialogul susținând că așteaptă cu interes lansarea cărții în ziua de 4 iunie și după aceea va spune mai multe despre acest subiect și nu numai.
