Una dintre cele mai reprezentative figuri sportive este, fără îndoială, Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR), probabil singurul cunoscător al problemelor sportului care mai susţine interesele acestui domeniu la masa Guvernului.
După cariera reuşită ca sportiv, fiind primul român selecţionat în celebra formaţie multinaţională „The Barbarians”, team-ul celor mai valoroşi rugbyşti din lume, dar şi ca tehnician, unde a fost antrenor al formaţiei Paris Saint-Germain, a urmat implicarea sa în management sportiv. Fost preşedinte al Federaţiei Române de Rugby, Octavian Morariu a preluat frâiele fostei Agenţii Naţionale pentru Sport, din fruntea căreia a încercat să demareze o revoluţie în sportul românesc.
Aţi fost foarte valoros ca jucător de rugby, cum reuşiţi să fiţi şi un bun manager?
Am fost într-adevăr unul dintre jucătorii buni din generaţia mea, dar trebuie să recunosc că au fost alţii mai buni ca mine. Şi când spun asta mă gândesc la Mircea Paraschiv, Florică Morariu, Radu Durbac. Să zicem că în timp ce Mircea Paraschiv a fost un soi de Hagi, eu am fost un fel de Ionuţ Lupescu al rugby-ului românesc.
Când aţi început să jucaţi rugby?
Am început de mic acest sport pe care l-am practicat cu mare plăcere şi m-a ajutat mult în viaţă. Aveam 8 ani când am mers prima dată la echipa Griviţa Roşie şi până la 30 de ani am fost jucător activ. Am cunoscut şi m-am învârtit într-o lume pestriţă, din toate mediile sociale. După cum probabil ştiţi, rugby-ul a fost practicat în România de la începutul secolului 20 până prin anul 1960, aproape numai de intelectuali. După acest an a fost introdus şi în liceele industriale, ceea ce a fost un lucru bun pentru că a crescut baza de selecţie, dar în echipe au intrat şi tineri din alte medii şi clase sociale. Eu am apucat perioada de după 1960 şi faptul că n-am fost izolat în sfera intelectualilor mi-a ajutat foarte mult în viaţa socială, sportivă şi profesională. Am mers şi eu cu cheia de gât ca mii de copii la vremea aceea, am jucat rugby la club, dar şi pe maidan, în Giuleşti, cu ţiganii pe care îi învăţam rugby, şi aşa mai departe. Cu siguranţă, a contat enorm pentru cariera mea de manager că am avut contact cu oameni din toate mediile sociale.
V-a ajutat şi faptul că sunteţi printre puţinii sportivi care au mers în paralel cu activitatea sportivă şi cea profesională?
Fără îndoială. Am jucat rugby la nivel înalt şi în paralel am fost un student foarte bun. Ca manager în sport am aplicat ceva care vine din rugby. Pentru ca sportul să funcţioneze bine, trebuie ca oamenii care hotărăsc liniile mari ale sportului, mă refer la preşedinte şi vicepreşedinte, să nu trăiască de pe urma sportului pentru a putea privi detaşat, din punct de vedere pecuniar, problemele care apar. Este însă nevoie de un executiv foarte puternic, bine retribuit.
Vă luptaţi în continuare pentru reforma din sportul românesc?
Indiscutabil, este mare nevoie de o reformă în sportul românesc, aşa cum am spus încă de pe vremea când eram preşedinte al ANS (n.r. – 2003). Voi încerca pe toate căile să se realizeze acest lucru cât mai curând posibil, dar deocamdatâ ideile reformatoare se află la Guvern şi sunt analizate de specialişti din toate domeniile.
Aveţi cinci copii. Nici unul nu a dorit să facă sport de performanţă?
Toată lumea face sport în familia mea, inclusiv eu şi soţia. Performera familiei este însă Evelyne (n.r. -11 ani), care vrea să îşi facă o carieră în tenis. De curând a câştigat primul ei turneu naţional la 12 ani, adică o categorie de vârstă superioară. Băieţii, Maxime (n.r. – 19 ani) şi Adrien (n.r. – 16 ani), studiază în Franţa, iar sistemul de învăţământ de acolo nu le permite să facă şcoală şi sport de performaţă în acelaşi timp, aşa că au ales să studieze. Ei însă joacă tenis, înoată, mai joacă rugby din când în când, iar iarna schiază.
Mara (n.r. – 14 ani) joacă foarte bine tenis, nu de performanţă, ce-i drept, dar este un adversar redutabil pentru orice amator, iar Antonia (n.r.- 3 ani) este încă prea mică.
Aveţi timp de vacanţe alături de familie?
Obligatoriu. Regula generală este ca vacanţele de vară să le petrecem cu toţii la mare, pentru înot şi sporturi de sezon, iar pe cele de iarnă la munte, la schi.
Credeţi că aveţi mai multe şanse decât Nadia sau Ion Ţiriac să ajungeţi în CIO?
După părerea mea, pentru a ajunge în CIO trebuie mai întâi să fii foarte implicat în viaţa olimpică din ţara ta. Sunt convins că atât Nadia, cât şi Ion Ţiriac, dacă ar fi ţinut cu tot dinadinsul să intre în CIO şi ar fi avut suficient timp să se implice în activitatea olimpică de la noi, ar fi reuşit. Drumul este însă foarte lung şi dificil, dar sper că un pas important a fost alegerea mea în Comitetul Executiv al Comitetului Olimpic European.
Veţi mai candida la un mandat pentru preşedinţia COSR?
Nu m-am gândit încă, dar voi lua în considerare două aspecte. Mai întâi voi analiza dacă prezenţa mea la cârma COSR va fi necesară pentru mişcarea olimpică de la noi şi apoi dacă prin absenţa mea de la cârma COSR, România ar putea pierde locul pe care l-a câştigat în structurile olimpice internaţionale.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Au fost mai multe momente, adică zilele când s-au născut copiii mei.
Cel mai mare regret?
Marele meu regret este că, din cauza unei accidentări stupide, am ratat partida Franţa-România din 1990. Mi-am rupt mâna la un meci şi n-am putut răspunde „prezent” la convocarea la naţională. Am rămas cu regretul că n-am fost în echipă deoarece pentru un rugbyst orice întâlnire cu formaţii de calibrul Franţei, Scoţiei, Angliei este un eveniment extrem de important.
O dorinţă încă nerealizată?
Să ajung membru în Comitetul Executiv al Comitetului Internaţional Olimpic.
Puteţi spune trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
Biblia, o minge de rugby şi o fotografie cu familia.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Mă tem de lucrurile rele care li s-ar putea întâmpla copiilor mei sau celor dragi mie.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Am citit „Ultimul testament” al lui Sam Bourne, ediţia în engleză. Culmea este că am cumpărat cartea din Aeroportul Otopeni.
Care a fost modelul în carieră?
Tatăl meu. Fără să vrea, a fost şi este un exemplu pentru mine. Din copilărie am fost fascinat şi i-am admirat perseverenţa, tenacitatea şi ataşamentul faţă de familie.
